Eram la
Dharamshala, la serbarea T.C.V.; stiind cat de frumos zambesc parintii si
bunicii lor, am cautat cu tot dinadinsul copii tibetani zambind; dar prea
putini dintre ei zambesc.
Copiii tibetani sunt tristi; sau prea seriosi, ori prea cuminti;
sau poate ca fiind copii de refugiati, de oameni fara patrie, s-au maturizat
prea repede; ori poate ca au crescut auzind prea multe povesti triste despre
Tibetul natal al parintilor si bunicilor, si spunand Thank you, India mult mai des decat si-ar fi dorit.
Sau poate ca erau tristi pentru acelasi motiv pentru care Dharamshala intreaga fusese trista cu o seara inainte: in
capitala exilului tibetan ajunsese vestea ca in Lhasa, in Tibetul ocupat,
chinezii executasera cativa tibetani.
Oricare ar fi motivul, imaginile cu care am ramas de acolo nu
mint: sunt mult, mult prea putine zambetele lor; copiii tibetani sunt tristi.
pur si simplu arta pozele tale...sigur acesti copii isi vor regasi zambetul..istoria ne'a invatat de atatea ori ca nici un rau nu dureaza la nesfarsit..trimite ganduri bune inspre ei din cand in cand :)
RăspundețiȘtergereasa sper si eu; de cate ori le privesc chipurile, sunt din nou la doi pasi de ei, ca atunci cand ii fotografiam, impresionat de tristetea lor. acestea de la TCV sunt favoritele mele, din tot ce am fotografiat in India.
RăspundețiȘtergere