Dharamshala: Turnul Babel

Am calatorit, acum doi ani, in Dharamshala, capitala indiana a exilului tibetan. Si chiar daca m-am indragostit de Dharamshala inca de atunci, totusi nu intelegeam ce ii poate face pe unii sa vina si a doua oara in oraselul indo-tibetan minuscul, haotic si aglomerat, cocotat pe pantele stancoase de la poalele masivului himalayan Dhauladhar.

Dar iata ca acum sunt din nou in Dharamshala, de vreo zece zile. Inca nu am inteles exact de ce. Dar sunt aici, si imi place.

Este aceeasi dezordine indiana cu demnitate tibetana, la care se adauga problemele provocate de ploile zilnice si de ceata laptoasa coborata din munti. Canalizarile de pe strazile inguste sufera vizibil, iar curatenia strazilor nu este punctul cel mai tare al celor din India. Sa zicem, pur si simplu, ca au alte prioritati. Suntem la finalul sezonului ploios, asa ca hainele si incaltarile ne sunt mai mereu jilave. Chiar intinse la uscat in camera de hotel, ele refuza cu incapatanare sa se usuce. Asa ca singura solutie sa imi usuc sandalele udate de ploaia diluviana de ieri a fost sa le incalt si sa le port.

Stradutele Dharamashalei sunt inguste si haotice: pe ele se amesteca de-a valma tarabe cu haine, artizanat si flecustete turistice, masini, motociclete si pietoni, caini, din cand in cand vaci, iar pe deasupra maimute; mirosuri tari, claxoane si zgomot de motoare, culori vii, muzica, voci si cuvinte neintelese. Sunt si cersetori, si vanzatori agresivi, care te iau din strada cu fulgi cu tot ca sa iti arate marfa lor. Nu exista trotuare, semne de circulatie ori cosuri de gunoi. Dharamshala e foarte departe de a parea raiul pe pamant. Dimpotriva, pare un balamuc foarte incapator si nimic mai mult.

Si totusi, atat de frumoasa, de armonioasa, de pacifica este energia Dharamshalei! Si cat de frumosi sunt toti cei de aici: localnicii tibetani si indieni, calugari budisti in straie lungi si rosii, turisti si pelerini veniti din toate ungherele lumii. Te impedici de europeni si de americani la tot pasul: majoritatea occidentalilor care vin aici sunt interesati de invataturile lui Dalai Lama, de buddhism, de spiritualitate, sunt suporteri ai cauzei tibetane sau pur si simplu il iubesc pe Dalai Lama. Si firesc, sunt multi asiatici: japonezi, chinezi din Taiwan, singaporezi, coreeni. Multi calugari buddhisti la care observi cu mirare trasaturi curat occidentale. Calugari buddhisti japonezi, cu tunici sobre si pantaloni deschise la culoare. Calugari buddhisti theravada, din Sri Lanka, cu ten masliniu si cu straie galbene. Americani, germani, englezi, si un grup mare si galagios de spanioli. Si culmea, un grup de romani!

Este cu adevarat Turnul Babel; fara nicio licenta poetica. Toate straiele, toate chipurile si toate limbile lumii par sa se fi adunat aici.

Exista o singura deosebire fata de vechiul Turn Babel, de care vorbeste Biblia: toti cei de aici se inteleg. Si inca perfect. In engleza, in hindi sau tibetana, in claxoane ori doar prin semne si zambete oferite cu toata inima.

Toti oamenii de aici isi zambesc. Dharamshala, capitala lui Dalai Lama si a exilului tibetan este, foarte probabil, capitala mondiala a tolerantei si a compasiunii.

Astazi cand plecam din templul lui Dalai Lama am surprins o scena cu adevarat emotionanta: doua tinere blonde ajutau sa coboare scarile un batran calugar tibetan. Mititel si aplecat de spate, cu barbuta rara si zbarlita, stafidit si cu privirea pierduta in alte taramuri, parea ca duce in spate jumatate din nenorocirile intregului Tibet. Cu straie ponosite, cu incaltari scalciate, cu biata lui desaga de calugar ratacitor petrecuta peste spate. Iar acele tinere de undeva din occident, imbracate bine si cat se poate de atragatoare, ar fi putut sa isi piarda vremea in cluburi sau pe facebook, insa ajutau un batran calugar tibetan; si in privirea lor, indreptata grijului catre batran, nu se citea catusi de putin mila: ci compasiune calda, iubitoare.

Iar scene ca acestea vezi la tot pasul pe aici, prin Dharamshala.

Acum cateva zile vorbeam cu o vanzatoare tibetana, care m-a intrebat daca stiu ceva in tibetana. I-am zis ca nu stiu nimic, mai putin doua cuvinte: buna ziua, si multumesc. Mi-a raspuns cu un zambet larg, de copil (cum numai tibetanii stiu sa zambeasca, in aceasta parte a lumii) ca este perfect: aceste doua cuvinte sunt cele mai importante.

Cine stie?... poate de asta sunt din nou in Dharamshala.