Am plecat din Kaza luni dimineata devreme, cu gandul la drumul lung si greu ce ne astepta si la orele de asteptare din pasul Rohtang. Am lasat valea Spiti in urma, apoi partea estica a vaii Lahaul, si am scapat usor de prima trecere prin Rohtang, in numai vreo doua ore. In Manali am ajuns undeva dupa-amiaza; aici m-am despartit atat de Jeevan, cat si de cei trei tineri din Israel, doi baieti si o fata, pe care i-am avut tovarasi de drum in jeep pana in Kaza si inapoi. Undeva intre unu si doua noaptea am urcat in microbuz si am pornit catre Leh, capitala Ladakh-ului, Micul Tibet; urma sa traversam marele masiv himalayan, intr-un drum lung si greu pe care sunt sigur ca nu il voi uita vreodata.
In microbuz eram doisprezece oameni cu totul: noua tineri indieni de conditie cel putin buna, o femeie de prin partea locului, cu trasaturi mongoloide, eu (singurul european) plus soferul. Cei noua tineri indieni erau linistiti si tacuti; venisera cu avionul din Delhi, iar din Leh urmau sa faca drumul intors pe motociclete, pana in Manali; asa ca faceau acest drum cu microbuzul ca recunoastere, pentru a vedea ce ii asteapta la intoarcere. In ce ma priveste chiar nu vreau sa ma gandesc cum este sa faci un asemenea drum pe motocicleta: dar toata admiratia mea pentru ei.
Soferul microbuzului era un nepalez din Manali, pe nume Dawa: mic de statura si slab, cracanat si adus de spate, cu capul mare, cu parul sarmos si zburlit, cu ochii amuzant de oblici si cu pometii obrajilor ascutiti, vanos si tacut, parea desprins din filmele despre mongolii lui Genghis Han. Se vedea clar ca este un om al muntelui: la drum normal conducea fara chef, insa cand se vedea pe serpetine devenea alt sofer, iar miscarile lui la volan erau largi, rotunde si gratioase; e clar, lui Dawa ii placea sa conduca la inaltime.
Plecarea din Old Manali a debutat cu un mic incident, datorat pasiunii bolnavicioase pe care o au soferii de prin partea locului pentru scurtaturi periculoase, prin locuri stramte si pe pante excesiv de inclinate; in loc sa coboare in New Manali si sa apuce, de acolo, pe drumul asfaltat catre Rohtang, Dawa a preferat un drum scurt, direct catre Rohtang, pe niste coclauri laturalnice si deloc imbietoare pentru condus o masina; asa ca la un moment dat ne-am pomenit intr-un loc in care microbuzul nu prea gasea loc sa treaca intre peretele de stanca din stanga si haul de cativa metri din dreapta; locul parea sa fi suferit recent din cauza unor alunecari de teren, ori ceva de genul asta; situatia parea destul de albastra, dupa mai multe incercari de a trece soldate cu esec si cu emotii tot mai mari pentru pasageri, pentru ca nici mersul in marsarier nu parea deloc la indemana in acel loc; insa in final Dawa a reusit trecerea la milimetru, cu ajutorul unui tanar indian care a coborat din masina si l-a dirijat pas cu pas intre peretele de stanca si prapastie.
Dar acesta a fost singurul ghinion din acea zi de marti 13.
Trecerea de pasul Rohtang s-a dovedit dificila si noaptea, chiar daca faimoasa trecatoare a mortii era aproape goala la acea ora; noroiul, sleaurile si pantele abrupte ale Rohtang-ului par mult mai greu de abordat intr-un microbuz incarcat la maxim decat intr-un jeep inalt si solid, incarcat lejer.
Cand s-a luminat de ziua microbuzul nostru de-abia trecuse de oraselul Keylong, aflat la mica distanta de Rohtang, si se chinuia in continuare sa strabata muntii din partea vestica a vaii Lahaul, pe drumuri serpuite, pline de pietre: un adevarat cosmar pentru orice sofer; peisajul era dezolant: gramezi imense de pietre de toate marimile flancau drumul, ca si cum cete de giganti s-ar fi distrat adunand pietre in locurile acestea; si nu puteai sa nu te gandesti la ce s-ar putea intampla pe aici pe timp de cutremur ori de avalansa.
A urmat traversarea marelui masiv himalayan: lantul principal (cel mai inalt) al muntilor Himalaya, pe care hartile il numesc de obicei great himalayan range, sau pe scurt Great Himalayas.
Intai am trecut prin pasul Baralacha-La: 4892 (sau 4830?) de metri altitudine. Era frig si eu nu eram grozav de bine imbracat si incaltat, asa ca dardaiam in microbuz cat puteam de demn, sa nu ma vada indienii.
A urmat micuta asezare Sarchu, compusa dintr-o duzina de corturi improvizate pentru turisti, in care localnicii munteni de prin partea locului ofera pentru cateva zeci de rupii ceai, cafea si ceva de mancare; 4253 de metri altitudine, si un adevarat paradox: soare care te ardea si frig care te facea sa tremuri, in acelasi timp.
Cand am ajuns dimineata la Sarchu parcursesem deja 222 de kilometri din Manali, pe drumuri grele de munte; teoretic, aproape jumatate din distanta totala de 473 de kilometri din Manali pana in Leh; insa pe harta se poate vedea usor ca distanta parcursa in linie dreapta intre Manali si Sarchu este dezamagitor de mica, din cauza nenumaratelor serpentine si pante ale drumului parcurs pana aici prin Great Himalayas.
Imediat dupa Sarchu am trecut granita din statul Himachal Pradesh in statul indian Jammu and Kashmir, in care se afla Ladakh.
Apoi a fost trecatoarea Lachulung-La: 5065 de metri inaltime.
Peisajul era in continuare dezolant: cer plumburiu, munti imensi si golasi, niciun petic de iarba, nici vorba de vreun copac; pustietate si atat. O singura noutate: in stanga si in dreapta noastra se puteau vedea niste formatiuni din piatra inalte si zvelte, probabil create de eroziune, care semanau cu niste turnuri de piatra; ba uneori aveai impresia ca vezi in ele siluete de soldati randuite cuminte in siruri de batalie.
Iar drumul trecea, monoton, prin acelasi si acelasi cadru repetat la infinit: serpentine si pante, intre un perete de stanca intr-o parte si un hau de cel putin cativa metri in cealalta parte. Munti golasi in stanga, munti golasi in dreapta. Si tot asa…
Cateva capre de munte erau cocotate pe inaltimile stancoase de langa drum, si pareau ca ignora complet microbuzul care trecea pe sub ele.
Ceva mai incolo o portiune a drumului se prabusise, ingustand si mai mult distanta dintre peretele de stanca si hau; o echipa de muncitori era acolo, incercand sa repare ce se putea. Dar datorita lui Dawa trecerea pe acolo a fost lipsita de emotii.
Stiu, suna bine sa vorbesti ori sa scrii despre traversarea marelui masiv himalayan intr-o zona atat de dificila ca cea dintre Manali si Leh; dar in realitate o asemenea traversare nu are in sine nimic glorios ori spectaculos; este doar un drum greu si obositor printre munti foarte inalti si foarte arizi; un drum extrem de lent, monoton si plicticos: serpentine dupa serpentine, pante dupa pante, gropi si pietre; nici nu vreau sa ma gandesc ce chin trebuie sa fi fost pentru bietul Dawa sa conduca microbuzul; stiu doar ca pentru mine acest drum a fost precum o lunga penitenta, in care am simtit ca imi spal o gramada de pacate; iar tinerii indieni pareau la fel de putin fericiti ca mine; in microbuz domnea tacerea, oboseala si descurajarea.
Se vedea clar ca acest drum fusese multe sute de ani drum de caravane catre Asia Centrala, presarat cu mici popasuri de innoptat precum Sarchu; si din pacate acest drum de caravane nu fusese prea mult imbunatatit in zilele noastre: pe lungi distante era doar un drum de piatra ori un sleau pietros-nisipos, cu urme vagi de asfalt, pe alocuri.
Erau atatea gropi si pietre pe drumul acesta, incat la hopuri eram mereu prins pe picior gresit si imi loveam capul de ceva: ori de speteaza scaunului (indeajuns de tare), ori de marginea geamului, aflata chiar in dreptul locului meu; asa ca bietul meu cap nu a mai fost niciodata atat de sistematic maltratat ca in timpul acestui drum; si zadarnic mi-am facut de atatea ori promisiuni ferme ca voi fi atent si imi voi feri capul; ca un facut, aproape imediat ce ma relaxam gandind ca drumul e bun si nu sunt in pericol, aparea vreo groapa care facea microbuzul sa topaie pe drum, iar eu mai adaugam un mic cucui pe lista lunga de pana atunci.
A urmat asezarea Pang: 4630 de metri inaltime; la fel ca in Sarchu, si aici sunt doar corturi in care localnicii munteni asteapta turisti ucisi de oboseala, ca sa isi vanda marfa modesta; iar soarele ardea fara nicio mila.
Dupa Pang a fost o portiune de drum cat de cat bun, drept si pe alocuri chiar asfaltat; se trecea printr-un platou inalt, numit campia More.
Apoi am traversat trecatoarea Tanglang-La: 5360 de metri este altitudinea pe care o indica pentru Tanglang-La harta mea, cumparata in India; iar un panou mare pus in mijlocul trecatorii ne anunta ca tocmai am trecut prin cel de al doilea pas din lume, ca inaltime; panoul mentiona insa o altitudine ceva mai mica, de doar 5328 de metri.
Imediat dupa Tanglang-La soferul nostru nepalez a ales din nou o scurtatura datatoare de mici fiori si emotii in locul drumului mare, pentru ca noi sa putem vedea marmotele de munte care impanzeau zona: niste rozatoare mari si grase, cu blana foarte deasa, care aveau galerii sapate in acea parte a muntelui; se vedeau intrarile la galerii, in care marmotele se retrageau, oarecum plictisite, doar cand microbuzul nostru se apropia la cativa metri de ele.
Dawa arata chinuit si groaznic de obosit, si se vedea clar cat de mult se straduieste sa conduca in continuare; uneori nepalezul nostru parea cazut intr-un fel de transa adanca, in care nu mai vedea decat drumul si volanul, si nimic altceva.
A urmat o noua portiune de drum relativ bun, iar in asezarea Lato ne-am oprit pentru o mica pauza; iar cand am coborat aici din microbuz am observat ca am urechile infundate si ca ma simt lesinat si confuz; am recunoscut simptome usoare ale raului de inaltime, asa ca mi-am presat ceafa cateva minute si am respirat rar si adanc, iar in vreo 15 minute eram din nou pe linia de plutire.
A venit apoi penultima portiune de drum: un drum rau de piatra, pe valea unui parau care se indrepta spre intalnirea cu fluviul Indus. Si intr-un final - incredibil de mult asteptat - a aparut si marele fluviu: la distanta nu foarte mare de izvoarele sale (care sunt in vestul Tibetului ocupat de chinezi, langa muntele Kailash), Indus este inca foarte departe de-a arata ca un mare fluviu; ceea ce arata Indus in Ladakh este doar un rau de marime mijlocie, cu un curs cand rapid, cand lenes, care curge spre nord-vest, catre granita cu Pakistan; asa ca ultima portiune de drum a fost in paralel cu Indus, pana la Leh: un drum bun, presarat cu mai multe asezari.
Undeva pe la ora 9 seara am ajuns in Leh, zdrobiti de oboseala; toate figurile din microbuz erau apatice si dezorientate, si nimeni dintre pasageri nu se sinchisea sa se bucure, ori macar sa isi arate usurarea; culmea este ca singurul dintre noi care parea ceva mai proaspat si care gasea putere sa zambeasca era Dawa, care patimise mai mult decat noi toti la un loc.
Una peste alta, confirm ceea ce am auzit de la altii ori am citit in ghiduri despre drumul dintre Manali si Leh: este un drum de neuitat, dar in sensul rau al cuvantului; este o aventura, dar dupa ea nu iti ramane mai nimic de povestit, in afara de numarul de cucuie dobandite din cauza gropilor si pietrelor; este o penitenta, in care ai sanse bune sa iti speli un mare numar de pacate (de dimensiuni medii, nu doar din cele minore), dar numai daca iti gasesti puterea sa suporti totul cu stoicism, fara sa te plangi sau revolti. Este adevarat si ca in aceasta zona problemele cu altitudinea sunt mai severe decat in alte regiuni din Himalaya ori Tibet; sa nu uitam ca eram deja bine pregatit pentru inaltime, din moment ce inainte tocmai petrecusem in Spiti cinci zile, in care urcasem de mai multe ori la peste 4000 de metri fara sa am nicio problema. Si totusi dupa trecatoarea Tanglang-La am avut acele mici probleme cu altitudinea, care desi au fost usoare si au trecut repede, au aparut indeajuns de rapid si brutal pentru a ma pune putin pe ganduri.
Am mai traversat marele masiv himalayan anul trecut, la intoarcerea din Tibet in Nepal; in cu totul alta zona a Himalayei, si anume pe la Zhangmu - Kodari; insa pot spune cu mana pe inima ca nu se poate face nicio comparatie intre aceste doua traversari ale Great Himalayas: cea de anul trecut a fost floare la ureche, si s-a terminat inainte de a incepe, in maxim trei-patru ore. Este adevarat si faptul ca era in sens invers traversarii de acum, adica se cobora de la inaltime mare (platoul tibetan) catre inaltime mica (Nepal).
Mai adaug aici un singur lucru: pentru drumul din Manali in Leh exista nu doar varianta cu microbuzul sau cu jeep-ul, cu durata de vreo 18 ore, ci si o varianta cu autobuzul: in acest caz drumul din Manali in Leh dureaza cu totul doua zile, iar peste noapte pasagerii sunt cazati in corturi, undeva in zona Sarchu; singurul avantaj al acestei variante este un pret al biletului aproape la jumatate, adica o economie de 550 de rupii (vreo 12 dolari?...); asa ca eu nu as lua-o in seama decat in cazul in care mi-as dori cu tot dinadinsul o penitenta lunga si intensa, pentru spalarea pacatelor de dimensiuni mari.
Si daca da Domnul sa mai ajung in Ladakh (in aceasta viata…), va spun eu cu ce anume cred ca voi traversa marele masiv himalayan, pana in Leh: cu avionul. Drum de doua ore cel mult, din Delhi, si cu asta basta. Jullay!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu