Dharamshala, T.C.V.: copiii tibetani sunt tristi (2)

Acum doi ani am vizitat Tibetan Children`s Village, exact in ziua in care avea loc o mare serbare: copiii tibetani din Dharamshala, capitala indiana a lui Dalai Lama si a exilului tibetan, sarbatoreau 49 de ani de la infiintarea Tibetan Children`s Village. Mi-au ramas in minte, de atunci, cateva lucruri: in primul rand, cele doua devize scrise mare, cat se poate de vizibil, in incinta T.C.V.: come to learn, go to serve si others before self; si faptul ca mult, mult prea rar am putut vedea zambete: copiii tibetani sunt tristi.

Tibetan Children`s Village

Tibetan Children`s Village (pe scurt T.C.V.) a fost infintata in 1960, cand valuri dupa valuri de refugiati tibetani soseau in India din Tibetul proaspat ocupat de chinezi; in 1959 Dalai Lama se vazuse obligat sa paraseasca si el Tibetul, dupa ce revolta tibetana din Lhasa fusese inabusita in sange de catre trupele Beijing-ului; iar Tibetul era confruntat, in acei ani, cu barbaria rece, metodica a ocupantilor chinezi angrenati in actiunea sistematica de starpire a tibetanilor.

Printre refugiatii ce soseau in India dupa calatoria interminabila printre crestele inghetate ale Himalayei se aflau multi copii tibetani, care intr-un mod sau altul ajunsesera orfani sau separati de parintii lor.

In anii de dupa 1959 ajunsese un obicei ca parintii tibetani sa isi dea copiii pe mana calauzelor care sa ii duca peste Himalaya, in Dharamshala; chiar daca ei nu se simteau in stare sa isi lase viata si avutul si sa ia totul de la capat in afara Tibetului, acesti parinti isi doreau ca macar copiii lor sa aiba sansa de a trai liberi.

Am discutat cu un pusti tibetan din T.C.V., si mi-a confirmat: parintii sai ramasesera in Tibet, iar pe el il trimisesera aici.

La inceputurile sale Tibetan Children`s Village a fost un simplu adapost pentru copiii tibetani refugiati; apoi s-au obtinut fonduri si donatii de la oameni de bine si de la organizatii internationale, si s-a ajuns in timp la ceea ce T.C.V. este astazi: principala institutie de invatamant a copiilor tibetani din India, cu 1770 de copii gazduiti si scoliti aici plus 145 copii care doar invata aici, cu peste 236 de dascali si personal auxiliar, precum si cu 91 de batrani gazduiti; cifrele acestea sunt ale sediului principal al T.C.V., din Upper Dharamshala (McLeod Ganj), insa in afara acestuia T.C.V. mai are astazi filiale in Bylakuppe, Ladakh, Suja, Bir, Gopalpur, Lower Dharamshala (Sala), Chauntra si Selakui.

Copiii care nu vor bomboane

In septembrie 2011 am revenit in T.C.V.; de data asta era o zi obisnuita, fara nicio serbare; am cumparat dintr-un magazin ceva cutii cu bomboane si mici ciocolatele si am pornit printre casele din T.C.V.: turistii sunt bine primiti intotdeauna in T.C.V., si sunt incurajati sa vada in ce conditi precare locuiesc si invata bietii copii tibetani; oricat de mare ar fi astazi, T.C.V. se confrunta in continuare cu problema spinoasa a gazduirii noilor valuri de copii tibetani care vin dinspre Tibet; asa ca cei din T.C.V. incearca sa isi spuna oful celor din occident, in speranta obtinerii de donatii si ajutoare.

Am nimerit in T.C.V. la ora mesei: copiii tibetani erau - asa cum stiam deja - nerezonabil de cuminti si de seriosi; asezati pe jos sau la mese, isi mancau in tacere orezul ori biscuitii.

Am fost foarte impresionati sa ii vedem la ora mesei; copiii aceia pareau ca pretuiesc fiecare bucatica de mancare. Si cu siguranta ca in privinta comportamentului lor la masa nu se poate face nicio comparatie intre ei si copiii nostri din Romania.

Am mers mai departe si am gasit niste copii care se jucau sau isi faceau de lucru prin fata locuintelor din T.C.V.; si i-am imbiat sa ia dintr-o cutie de bomboane, in care erau banuti de ciocolata frumos inveliti in staniol lucitor.

Stupoare! Copiii aceia nu stiau ce sa faca, in fata cutiei de bomboane! Sau poate ca nu voiau bomboane?!... a trebuit sa ne rugam de ei sa ia bomboane, maimutarindu-ne in fel si chip sa le dam de inteles ca sunt bune, si ca pot lua linistiti din ele.

Cativa s-au apropiat cu timiditate, unul cate unul; au luat cate o bomboana (nu mai multe) si s-au indeparat usor de cutie; dar nu s-au grabit sa le manance: la inceput se uitau lung la ele, ca si cum s-ar gandi daca sa le pastreze amintire.

Intr-un final a aparut o femeie, care parea ca are grija de ei, si i-a invitat pe toti copiii din jur sa ia bomboane; atunci au luat bomboane si copiii care pana atunci ramasesera la distanta de scena cu cutia de dulciuri; vazusera de departe ca niste turisti au adus ceva pentru copii, dar (dintr-un motiv pe care nu il inteleg, si pace...) nu simtisera nevoia sa vina si ei la bomboane.

Dar sa speram la un happy-end

Astazi este ultima zi a lui 2011, si se cuvine sa facem urari de anul nou; asa ca intai si intai le urez chinezilor (si mai ales acelora care au facut rau tibetanilor) sa se bucure de copiii lor; si sa nu ajunga niciodata sa fie nevoiti, precum parintii tibetani, sa isi dea copiii pe mana unor calauze care sa ii conduca, printre crestele inghetate din Himalaya si gloantele granicerilor, catre vreun taram indepartat al libertatii, cum este astazi Dharamshala.

Iar copiilor tibetani nici nu stiu ce sa le urez; au nevoie de atatea si atatea, incat habar nu am cu ce as putea incepe; asa ca am sa le urez sa se bucure (si) de bomboane. Stiu, poate parea o urare meschina, dar ceva ma face sa cred ca in momentul in care copiii tibetani din T.C.V. vor da iama la bomboane, asa cum fac orice copii, vor fi niste copii cu mult mai fericiti decat sunt acum.

Si la sfarsit, o urare pentru toti: sa fiti liberi; si fericiti!