Old Delhi: Indian Helicopter

Cand am sosit in Delhi, capitala Indiei, aveam o tinta foarte precisa: Old Delhi, vechiul nucleu mogul din care s-a dezvoltat ulterior metropola indiana de astazi. Asa ca m-am cazat intr-un hotel de pe o straduta care da in Chandni Chowk, artera principala din Old Delhi; e adevarat, eram la doi pasi de cele mai mari atractii din Old Delhi - Fortul Rosu (Red Fort sau Lal Qila), monument pe lista UNESCO, si Jama Masjid, cea mai mare moschee a Indiei; si puteam sa gust in voie atmosfera picanta a vechiului oras al imparatilor moguli, strabatand pe jos stradutele si bazarele din Old Delhi; insa foarte rapid am inteles ca Chandni Chowk nu era, totusi, chiar cea mai buna alegere in Delhi.

Chandni Chowk

Chandni Chowk este un bulevard atat de aglomerat, incat in prima mea zi in Old Delhi abia-abia reuseam, dupa nervi si emotii maxime, sa il traversez dintr-o parte in alta. Existau, intr-adevar, si niste locuri marcate ce puteau fi luate drept treceri de pietoni; insa indienii trec strada peste tot pe unde ii taie capul, mai putin prin acele locuri marcate. Chandni Chowk este un loc extrem de aglomerat chiar si fata de alte locuri din Delhi: cand am iesit din Chandni Chowk pentru o plimbare in Connaught Place din New Delhi, una dintre marile piete ale metropolei de peste 16 milioane de locuitori, am avut senzatia ca am ajuns intr-o statiune pentru pensionari. Chandni Chowk in mod sigur merita vazut, iar fara el experienta turistica in Delhi ar fi cu totul incompleta; dar sa alegi sa fii cazat si sa iti petreci trei zile doar in Chandni Chowk poate fi, daca esti mai slab de inger, o experienta turistica de tip kamikaze.

Chandni Chowk este una dintre cele mai vechi strazi din Old Delhi, iar majoritatea bazarelor din vechea capitala mogula s-au concentrat in jurul sau; asa ca a ramas si in zilele noastre principala zona comerciala a majoritatii locuitorilor din Delhi, atragand ca un magnet o multime uriasa de oameni care curg pe bulevard in masini, pe motociclete, in ricse sau pe jos, asemeni unui fluviu gigantic. Insa majoritatea marfurilor expuse astazi aici sunt marfuri proaste si ieftine, care nu au nimic de-a face cu ce si-ar dori sa vada un turist in India; iar dupa marfurile traditionale indiene trebuie sa cauti cu incapatanare pe stradutele laterale. Pe Chandni Chowk se circula foarte lent, dar marele miracol este ca pe Chandni Chowk se circula; si chiar fluent, uneori. Fortul Rosu este intr-unul din capetele Chandni Chowk, fiind unul din locurile foarte vizitate din Delhi; insa totusi sunt putini turistii occidentali pe care ii vezi pe Chandni Chowk, pentru ca ori nu se incumeta sa intre pe el, ori se pierd in multimea interminabila de aici; oricum, putinii occidentali pe care i-am vazut pe Chandni Chowk aratau timorati si dezorientati la culme, ca niste oameni la care li s-a stricat busola; cum probabil aratam si eu, cel putin in prima zi.

Este un zgomot absolut naucitor pe Chandni Chowk, si praf pe potriva; pe jos e mizerie si sunt tot felul de chestii depozitate sau aruncate; sunt unele locuri pe Chandni Chowk unde nu ai loc sa arunci un ac pe jos, iar oamenii se agita in atatea directii diferite, incat ai spune ca Chandni Chowk este capitala mondiala a haosului; si totusi indienii isi vad linistititi de drumul lor, si in atitudinea lor nu e nici nervozitate si nici resemnare, ci mai degraba o acceptare voioasa a unei realitati urbane extrem de dure. Iar seara erau multe sute de saraci care dormeau pe jos pe marginea bulevardului ori pe stradutele laterale, acoperiti cu te miri ce. Asa ca Chandni Chowk este foarte departe de a fi un bulevard frumos, ori vreo promenada pentru turisti; el este pur si simplu extrem de indian. Chandni Chowk pare o esenta foarte tare, foarte concentrata, a Indiei urbane, tocmai buna pentru a ucide orice iluzii occidentale privind India: este India urbana la patrat.

Ajar

Pe Ajar l-am cunoscut inca din prima mea zi in Old Delhi; era unul dintre nenumaratii conducatori de ricsa care vanau clienti pe marginea drumului; majoritatea erau suparator de insistenti si se tineau dupa mine pana ce reuseam sa ma pierd in multime; Ajar insa m-a imbiat zambind cu blandete sa fac o plimbare in ricsa lui, fara insistenta obraznica a colegilor sai de bransa; asa ca in urmatoarele trei zile in care am stat in Delhi am fost clientul sau in fiecare zi.

Va sa zica iata-ma tolanit boiereste pe bancheta ricsei, in timp ce Ajar tragea la pedale prin nebunia din Old Delhi, rasufland greu; cele 90 de kilograme ale mele ar parea o povara rezonabila, insa Ajar are silueta (filiforma, spre extraplata…) tipica indianului mediu, obisnuit sa sara peste mese: in jur de 30 de ani (dar imbatranit inainte de vreme), pana in 1,70 metri si cel mult 60 de kilograme imbracat; asa ca firesc, greutatea mea era totusi o provocare pentru el si pentru biata lui ricsa, care scartaia disperata din toate incheieturile; dar spre deosebire de alti confrati de breasla, Ajar avea in ricsa un turist de la care sigur urma sa primeasca banuti frumosi, asa ca pedala vartos iar din timp in timp se intorcea catre mine si imi zambea fericit si asudat, strigand printre claxoanele si motoarele de pe Chandni Chowk: are you ok, Sir?... let`s go… this is the Indian helicopter!

Ajar este musulman, unul dintre cei peste 1.600.000 de musulmani din Delhi; insa nu purta nici unul din semnele distinctive ale musulmanilor din India - barba, tichiuta in varful capului, camasa lunga si pantaloni, de culoare deschisa; era imbracat ca majoritatea covarsitoare a indienilor de conditie modesta, cu o camasa ponosita, un dhoti (o bucata lunga si larga de panza infasurata pe el in loc de pantaloni) si niste papuci necajiti si plini de praf; iar pe umeri avea o panza colorata, intrebuintata de obicei ca acoperitoare de cap, ca esarfa infasurata in jurul gatului sau pentru a sterge transpiratia. Si bietul Ajar a avut ce sterge, in cele trei zile in care a fost pilotul meu de elicopter indian…

Oricum, Ajar a avut grija sa ma "ciuguleasca" la bani in fiecare din cele trei zile, sub diverse pretexte; desi de fiecare data ne targuiam la pret inainte de a urca in ricsa, Ajar s-a dovedit a fi un mic profitor si un santajist sentimental incurabil, avand chiar si o procedura standard pentru a provoca mereu modificarea pretului: intai imi spunea ca a avut de pedalat mai mult si mai greu decat era intelegerea ori ca a trebuit sa ma astepte mai mult, apoi se prefacea brusc ca nu mai intelege nimic in engleza din ce ii raspundeam eu, iar la final ma privea lung si trist, cu repros, ca pe cineva care profita de el; dar stiam bine ca prima grija pentru un conducator de ricsa din Delhi este supravietuirea de zi cu zi, si nu puritatea morala ori corectitudinea, iar Ajar imi spusese ca acasa il asteapta o nevasta si trei baietei; asa ca protestam indignat-amuzat, sa fiu impacat ca nu am cedat fara lupta, dupa care ii lasam cea mai mare parte din sumele in litigiu; transformate in bani romanesti nu erau mare lucru, si in mod sigur pentru mine insemnau mult mai putin decat pentru Ajar si ai lui.

Don`t kill me!

Dumnezeu stie dupa ce reguli imposibil de inteles circula oamenii astia!, gandeam exasperat, strabatand in ricsa Old Delhi. Era un asemenea balamuc pe Chandni Chowk si pe stradutele adiacente, incat uneori aveam impresia ca ma aflu intr-o uriasa farsa organizata in scopuri pur turistice. Totusi imediat ce prindea cativa metri liberi Ajar pedala voiniceste, facand un slalom suicidal printre pietoni, motorete si alte ricse; si au fost mai multe dati in care prinsese viteza si parea sa ma duca direct in vreun zid de pravalie sau in alta ricsa, asa ca ii strigam: Ajar, don`t kill meeeeeeeee! Insa pilotul meu de elicopter indian evita ciocnirea pe ultimii centimetri, dribland gratios si precis cine stie ce obstacol din multimea de obstacole din Old Delhi; dupa care se intorcea catre mine gafaind asudat, cu acelasi zambet fericit: don`t worry, Sir, everything is ok; this is the Indian helicopter!

Ajar, kamikaze ce-mi esti, e clar ca esti tare, dar de data asta chiar ne vom ciocni, am apucat sa gandesc de mai multe ori in acele trei zile, chiar si dupa ce l-am vazut de ce este in stare; insa ca prin miracol, pe ultimii centimetri Ajar ocolea frumos si usor ricsa sau motoreta oponenta, si din nou nu se intampla absolut nimic. Si pana la urma am inceput sa inteleg cum reusea Ajar, la fel ca toti ceilalti, sa circule fluent prin uriasul balamuc urban numit Chandni Chowk: nu mergea in linii drepte, ci doar in linii curbe, nu frana si nu oprea, ci doar incetinea si ocolea, nu facea viraje obisnuite, ci doar rotunjiri ample pentru a aluneca lent inspre directia dorita; si, mai ales, anticipa in fiecare clipa directia de mers a celorlalti, si tot in fiecare clipa isi corecta directia conform acestei anticipari; este un proces mai degraba intuitiv decat rational, iar ceea ce rezulta este o continua unduire gratioasa, fara linii drepte, fara unghiuri drepte si fara opriri. Si culmea, in cele trei zile in Old Delhi am vazut doar vreo trei incidente: de doua ori s-a incurcat una dintre rotile ricsei lui Ajar in rotile altor ricse, iar cei doi piloti de elicopter indian au schimbat cateva cuvinte pe un ton utilitar, au despartit rotile si si-au vazut de drum; si o singura data am vazut un incident in care personajele au ridicat tonul si au aratat nervozitate, insa era un ditamai ambuteiaj de ricse si carute de marfuri, astfel ca reactiile lor puteau fi considerate chiar cumpatate. Una peste alta, circulatia pe Chandni Chowk si in Old Delhi este fluida, curbilinie si intuitiva, urmand aceeasi regula nescrisa a Orientului de care povesteam acum ceva vreme: be water.

In cea de a treia zi in Old Delhi reuseam si eu sa traversez Chandni Chowk rapid si fara emotii, urmand regula locala: de pe marginea bulevardului avansam usor inspre gardul din mijloc, dintre sensuri, nu perpendicular ca in Europa ci mai degraba intr-un fel de diagonala foarte lunga, ocolind tacticos printre motorete, ricse si masini; fara sa ma uit la multimea de inamici din jur (ca sa nu ma sperii) incercam, cu nasul mai mult in pamant, doar sa-i simt, sa le anticipez miscarea; si tineam mana ridicata catre ceilalti in semn de “stai putin, sa trec si eu”; asa ca incetineau si ma ocoleau usor, iar eu ma strecuram mai departe. E adevarat, o traversare in stilul asta este mult mai lunga decat una obisnuita, ca in Europa; dar drumul cel mai scurt nu este intotdeauna cel mai scurt, nu?