Bucuresti, statuia lui Traian cu Lupoaica: verdict, crima

Dupa ce am auzit pe la televizor despre statuia lui Traian cu Lupoaica in brate, dezvelita recent in fata Muzeului National de Istorie, am facut un drum sa o vad cu ochii mei; speram sa ma conving la fata locului ca cei care au criticat statuia i-au cautat nod in papura, si nimic altceva. Intai am privit-o cu perplexitate, asa cum am vazut ca face mai toata lumea care o vede; sa recunoastem, viziunea artistica a lucrarii este extrem de originala, si nu se lasa lesne descifrata; insa dornic sa descopar ce le-a scapat reporterilor si trecatorilor care au hulit statuia, i-am tot dat ocoluri dupa ocoluri, cautand sa analizez atat fiecare personaj singur, cat si interactiunea dintre ele, care da impresia de ansamblu a statuii; asa ca va prezint mai jos concluziile mele, care pot fi usor rezumate in doar doua vorbe: verdict, crima.

Traian

Inalt, aratos, bine legat, cu detalii anatomice extrem de bine evidentiate; dar nuditatea in sine nu este in niciun caz de condamnat, atat timp cat contextul in care ea este folosita creator ii da o valoare estetica. Darz si demn, asa sta bine unui imparat roman care se respecta, Traian pare intepenit intr-o vadit nefireasca pozitie de drepti; sincer sa fiu, mi l-as fi dorit ceva mai relaxat, din moment ce tot este imbracat in fundul gol. Si ciudat, Traian pare a avea o privire stanjenita, pe chipul sau nobil pare a se citi nemultumirea; de parca s-ar fi intamplat ceva jenant, ce trebuie sters cat mai grabnic din manualele de istorie.

Lupoaica

Este clar ca nu poate fi un exemplar de rasa pura, ci mai degraba o metisa, rezultata din incrucisarea dintre lupoaica romana si draco, sarpele-balaur cu cap de lup care detinea functia de stindard de lupta in cadrul administratiei geto-dace. Asa ca are doua cozi, prima fiind o coada de lupoaica romana, iar a doua fiind o coada (rupta) de draco; dar ambele sunt ridicate; e clar, Lupoaica metisa este duplicitara. Atentie, prezenta lui draco este un detaliu simbolic foarte important, ce sugereaza ca Lupoaica simbolizeaza mai degraba Dacia, decat Roma: Traian + draco = love, vorba poetului, adica romani + daci = români, deci statuia in ansamblu se doreste a fi o metafora a genezei romanilor ca popor. Trupul Lupoaicei este nefiresc de rigid: o fi incercat si ea sa ia pozitia cazona de drepti, precum imparatul; dar se stie, este extrem de complicat sa iei pozitia de drepti atunci cand esti ridicat in brate. Chipul Lupoaicei lasa privitorului o senzatie stranie, aducand nepermis de mult cu cainele poznas din filmul “Masca”, cu Jim Carrey. Interesant, nici Lupoaica hibrida nu pare grozav de fericita in bratele vanjosului Traian; dimpotriva, este cu capul intors in directia opusa chipului lui Traian, parca incercand sa mascheze (finut, ca o adevarata doamna) vreo dezamagire, vreo deziluzie ascunsa.

Interactiunea: Traian versus Lupoaica

Insa esential mi se pare sa observi (si sa evaluezi asa cum merita) interactiunea dintre cei doi protagonisti; interactiune care la prima vedere este superba, dar inexistenta: desi o tine in brate, mainile lui Traian de-abia ce ating trupul Lupoaicei duplicitare, parca in sila; pare limpede ca lumina zilei ca statuia reprezinta exact momentul in care Traian o scapa (sau o arunca?) din brate. Ca un fin cunoscator de istorie, sculptorul o fi avut in vedere faptul ca spre finalul vietii Traian, plictisit de ultima sa cucerire, Dacia, si-a indreptat ochii catre urmatoarea victima: Mesopotamia partilor, un neam razboinic, inrudit cu persii, cu care Traian a purtat ultimul sau razboi.

La a doua vedere insa interactiunea celor doi pare sa dezvaluie tensiunea si dramatismul tipic telenovelelor de dor si jale ale spatiului mioritic: el sictirit (“ce mai vrei, fa, de la mine?”), privind deja, cu ochi de soim, catre urmatoarea cadana a colectiei sale de cuceriri; ea, dezamagita, cautand cu priviri galese departe in zare, dupa urmatorul cotropitor; si oricat ai fi de serios, este imposibil sa rezisti tentatiei de a face scenarii mioritice privind explicatia aversiunii afisate de cei doi: poate ca parintii lor se dusmaneau si nu au fost de acord cu relatia celor doi? ea fiind minora, iar el prea batran… sau nu s-or fi inteles cu privire la zestre; ori pesemne ca dupa noaptea nuntii el s-a prins ca ea nu era fata mare; ori a lasat-o cu burta la gura (barbatii e porci, se stie), iar dupa aia nici nu a vrut sa auda de plozi; dovada? uite cum se poarta azi cu noi italienii si francezii, rude din partea tatalui; iar bietii bastarzi au crescut prin orfelinate, cum au putut si ei saracii, mai lucrand ceva cu ziua, mai punand mana pe vreo gaina, mai compunand vreo doina de dor si jale…

Vox populi, vox dei

Revenind la lucruri serioase, autorul statuii este sculptorul Vasile Gorduz, care a parasit aceasta lume in 2008, fara sa mai apuce sa isi vada lucrarea expusa si nici sa se bucure de laude pentru ea. Ce s-ar mai fi bucurat...  Statuia a costat vreo 200.000 de lei (sunt multe detalii anatomice, sa recunoastem), iar la dezvelirea ei academicianul Razvan Theodorescu a vorbit frumos si gaunos despre asemanarile dintre bietul imparat Traian si urmasul sau iubit, primarul general Sorin Oprescu...

Se pare ca turistii straini in trecere prin fata Muzeului National de Istorie gasesc statuia interesanta, sau macar amuzanta; firesc sa considere asa, atat timp cat statuia nu reprezinta un moment din istoria lor, ci din istoria noastra. Si probabil ca dupa ce vad statuia turistii straini ne privesc admirativ, gandind ca noi romanii trebuie sa avem un simt al umorului absolut fantastic, din moment ce reusim sa privim intr-o asemenea maniera vadit auto-ironica momentul nasterii noastre ca popor.

Dar ce zic bucurestenii despre statuie? Opinia majoritara parea a fi ceva de genul: „Doamne, urata mai este!”, de unde se poate intelege ca statuia este pur si simplu de o uratenie exemplara. Iar stramosii nostri latini obisnuiau sa spuna ca „vox populi, vox dei”, adica vocea multimii este vocea zeilor. Poate aud asta si cei care au plasat statuia acolo.

Personal gasesc ca statuia cu Traian si Lupoaica este, in cel mai bun caz, o caricatura extrem de cinica a genezei poporului roman, iar ce imi inspira ea am aratat deja mai sus, oricat de halucinante ar parea acele randuri; daca asta s-a intentionat, „sa se faca misto” de acest prim episod al istoriei romanilor, atunci le acord nota 10 tuturor celor care au conspirat pentru dezvelirea ei. Si apreciez in mod deosebit ironia fina ce rezulta din locul ales pentru plasarea ei: nu oriunde, nu la vreo raspantie de prin Centrul Istoric, inconjurata de crasme pentru turisti (unde ar fi existat ceva sanse sa se potriveasca), ci chiar in fata Muzeului National de Istorie!... asa ca statuia pare a transmite vizitatorilor muzeului un mesaj cat se poate de clar: lasciate ogni speranza, voi ch'entrate...

Recunosc, am si momente in care statuia imi pare o hidosenie sucara, precum glumele cu Dorel: o rapire din serai in versiunea daco-romana, nuda si duplicitara, cu doua cozi ridicate; o proba foarte reusita de manelism artistic. Si in definitiv, de ce m-as feri sa spun deschis ce emotii estetice imi starnesc Traian si Lupoaica lui duplicitara? Oricum, aceasta postare este un pamflet, si inca unul extrem de ingaduitor, fata de ce putea sa fie...

A propos, chiar cand sa plec am auzit si opinia unui bucurestean de varsta a treia, care tocmai trecea pe langa statuie; scurta, clara si concisa, rostita apasat, cu sila: 'r-aţ' ai dreacu'!