Mic dicţionar de modă feminină orientală: dincolo de văluri

Probabil că nu este deloc simplu să fii femeie în orientul islamic, mă gândeam acum câţiva ani, văzând pentru prima dată femei musulmane cu chipurile sau siluetele ascunse sub văluri; de atunci m-am mulţumit doar să strâng imagini și impresii despre ele, cu gândul neclar că poate va veni și o zi în care să am ce așterne pe hârtie; sper că ziua aceea a venit, așa că postarea de azi este chiar despre vălurile din orientul musulman; și despre femeile de dincolo de văluri.

Noţiuni introductive: vălul și cortina

Cuvântul hijab are în orientul musulman două sensuri: un sens restrâns, în care desemnează vălul, eșarfa, baticul sau basmaua purtate de femeile musulmane; și un sens extensiv, care oscilează de la văl sau acoperitoare în genere ca piesă de îmbrăcăminte musulmană până la cod vestimentar în statele islamice; așa că prin hijab în sens larg se înţeleg mai multe feluri de văluri foarte diferite (de la banalul batic purtat și la noi până la vălurile care le acoperă pe femei din cap până în picioare), care pot fi obligatorii în anumite state islamice ori tratate cu indiferenţă sau chiar interzise în altele.

Bun, dar de ce trebuie femeile acoperite? Pentru ca există obiceiul numit purdah, larg răspândit în culturile orientului, care cere ca femeile să își ascundă formele ori doar capul sau gâtul de orice alţi oameni decât membrii familiei sale; expresia vine din limba persană, unde purdah înseamnă nimic altceva decât cortină; iar rolul acestui obicei este chiar acela de a ridica o cortină între comunitate și familie, între spaţiul public și cel privat al femeii. Cu toţii avem, într-un fel, două vieţi mai mult sau mai puţin paralele, indiferent că suntem bărbaţi sau femei și trăim în orient sau nu; și cu toţii căutăm să trasăm anumite graniţe între dimensiunea socială a vieţii noastre și cea individuală; însă femeii din orient i se impune separarea celor două în modul cel mai categoric, prin purdah; iar instrumentul de delimitare între ele este hijab, vălul.

Srinagar: siluete negre, sub văluri

India de astăzi are majoritatea populaţiei de religie hinduistă, iar comunitatea musulmană indiană este doar o minoritate; dar ea numără peste 160 de milioane de credincioși, așa că este cea de a treia comunitate musulmană din întreaga lume, după cele din Indonezia și Pakistan. Iar locul cel mai musulman din toată India este foarte probabil orașul Srinagar, o Veneţie a Indiei prin care am călătorit anul trecut; este capitala statului indian Jammu and Kashmir din nordul extrem al Uniunii Indiene, iar musulmanii reprezintă 97 % din populaţia Srinagar-ului.

Bun, dar ce poartă femeile din Srinagar? Aici am văzut, mai ales prin orașul vechi, femei purtând burqa, forma extremă a hijab-ului; destinată să acopere o femeie complet, astfel încât să nu i se vadă nici măcar ochii, ea are ţesătura mai rară în dreptul ochilor, pentru ca purtătoarea să poată zări prin ea; iar în Srinagar am văzut doar burqa de culoare neagră, purtate de femei ce păreau de vârsta a doua.

Alte femei din Srinagar preferă să poarte niqab, care acoperă parţial faţa și lasă descoperiţi doar ochii, aducând cu o mască; numit și yaşmak în Turcia sau ruband în Iran, niqab-ul pare a fi destul de răspândit și la femeile tinere din Srinagar, și foarte probabil că e purtat de femeile măritate.

Iar alte femei kashmiriene poartă doar chador, numit în Turcia çarşaf: o mantie lungă și neagră care acoperă complet silueta dar lasă la vedere faţa femeii, și care este foarte răspândită în Iran; în fotografia de mai jos tânăra poartă chador, iar tânărul de lângă ea (soţul ei, foarte probabil) are haine europene, în locul hainelor tradiţionale purtate de barbaţii kashmirieni; deci este posibil să fie o familie cu vederi destul de moderne...

... și siluete fără văluri

Însă femeile din Srinagar se îmbracă după mai toate stilurile acceptate de islamismul indo-pakistanez, așa că alături de femei în niqab poţi vedea femei în shalwar kameez; numit în Anglia și punjabi suit, după regiunea nord-indiană Punjab (azi împărţită pe criterii religioase între India și Pakistan), shalwar kameez este foarte răspândit în tot nordul Indiei nu doar la femeile musulmane ci și la cele de religie hinduista sau sikh; este compus din pantalonii largi numiţi shalwar, cămașa lungă numită kameez și eșarfa lungă menită să acopere capul, pieptul și umerii, numită dupatta; în ultima mea călătorie în India am început să mă prind că din modul în care e purtată o dupatta se poate deduce religia femeii îmbracată în shalwar kameez: dacă e aruncată pe umeri sau chiar pe cap, aparent neglijent, sunt șanse mari ca femeia să fie de religie hinduistă, dar dacă dupatta acoperă atent capul, fruntea și gâtul, asemeni unui batic hijab, aș paria că e musulmană...

Există o prejudecată turistică larg acceptată cum că sari-ul ar fi îmbrăcămintea tradiţională a femeilor indiene, însă după trei călătorii în jumătatea nordică a Indiei aș înclina să cred că shalwar kameez este mult mai răspândit acolo în nord decât sari-ul: nu doar că este o vestimentaţie acceptată de cele trei mari confesiuni religioase ale Indiei (hinduismul, islamismul și sikhismul) dar prezintă și avantajul considerabil că este cu mult mai comodă și mai practică decât sari-ul. Iar anul trecut am străbătut locuri din India de nord în care sari-ul era aproape inexistent, iar shalwar kameez era la putere.

Vârful de lance al modei feminine în Srinagar pare a fi îmbrăcămintea purtată de tinerele nemăritate, în care shalwar-ii sunt înlocuiţi de churidar, pantalonii strâmţi ca niște iţari, iar kameez este foarte viu colorată chiar și pentru standardele indiene; dupatta încheie tabloul, invariabil, chiar dacă e purtată ceva mai ștrengărește ca de obicei. Probabil că bătrânii musulmani din Srinagar le privesc cu reproș pe aceste tinere îndrăzneţe, bombănind în bărbi ceva de genul: pe vremea mea nici nu ar fi îndrăznit să iasă din casă îmbrăcate în halul ăsta...

Delhi: răzbunarea ochilor

Srinagar este un loc atât de musulman încât este foarte diferit de restul Indiei, aducând mai mult cu vecinul său vestic, Pakistan; așa că e foarte ușor de explicat de ce cartierul vechi din Srinagar este un bastion al tradiţionalismului vestimentar musulman. Cu totul altfel stă situaţia în Delhi, capitala Indiei: este adevărat că are o comunitate musulmană de aproape două milioane de locuitori, dar ea reprezintă doar o minoritate din populaţia totală a capitalei, fiind de așteptat ca atmosfera de simbioză și toleranţă culturală a marii metropole din inima Indiei să descurajeze orice manifestări vestimentare conservatoare; însă anul trecut în Delhi m-am convins cu ochii mei că în mod surprinzător, niqab-ul și chador-ul sunt destul de răspândite printre femeile musulmane din Old Delhi; iar niqab-ul pare a fi frecvent purtat și de tinere, poate chiar nemăritate; adesea mâinile și picioarele le sunt încărcate cu bijuterii și pictate cu henna, iar ochii lor sunt foarte frumoși, de parcă ar dori să se răzbune că doar atât pot arăta...

Dar Delhi a fost pentru câteva secole bune capitala Indiei musulmane condusă de cuceritorii turci veniţi din Asia centrală: întâi a fost capitala sultanilor de Delhi între 1206 și 1526, iar apoi a fost capitala Marilor Moguli până în 1862. Așa că e totuși explicabil ca vechiul cartier musulman din Old Delhi să fi rămas până azi un bastion al conservatorismului islamic în mijlocul oceanului hinduist din jur.

Pesemne că o parte bună a femeilor musulmane din Delhi poartă shalwar kameez, ceea ce le face greu de deosebit de femeile de religie hinduistă; cât despre bărbaţii musulmani din Delhi îi recunoști ușor după portul tradiţional musulman, cu nimic diferit de cel din Kashmir sau din Pakistanul vecin: cămașa lungă și largă numită kurta, fesul (tichia) de pe cap, numit topi, și pantalonii de aceeași culoare ca și kurta. În spatele bărbatului din fotografie aș spune că sunt fiica sa (în stânga, purtând ochelari și niqab) și soţia sa (în dreapta, acoperită de gluga chador-ului și preocupată să își acopere faţa cu mâna); iar privind fotografia îmi dau seama că între mine și el nu este doar un continent distanţă, ci mult mai mult: facem parte din culturi atât de diferite încât parcă am fi din lumi diferite.

Istanbul: războiul baticurilor

Istanbul este cu totul altceva decât Srinagar și Delhi din India: nu doar că Istanbul este cu un picior în Europa, dar încă din 1923 Turcia s-a declarat prin constituţie stat secular, îngrădind amestecul islamului în activitatea statală și rezervând religiei un rol secundar în viaţa societăţii turcești. Așa că din 1923 încoace Turcia și-a făcut un obicei din a descuraja orice semne de conservatorism religios islamic ca fiind manifestări obscurantist-retrograde și reminescenţe triste ale epocii otomane.

Însă ultimele decenii au marcat chiar și în Turcia un reviriment al islamului, în care femeile au jucat un rol de primă mână: au purtat cu instituţiile statului turc o lungă și grea luptă pentru purtarea liberă a hijab-ului, cunoscută drept „the headscarf controversy”, controversa eșarfelor; însă vorbim despre eșarfe purtate pe cap precum baticurile din unele părţi din România, așa că mi se pare mult mai nimerit să mă refer la această bătălie ca la un război al baticurilor. Iniţial hijab-ul a fost interzis oficial tuturor femeilor cu activitate în sectorul public din Turcia, fiind văzut ca un semn de înapoiere socială și o sfidare la adresa statului secular instituit de Atatürk în 1923; din aceleași motive a fost împiedicată sistematic și purtarea sa în universităţi, de către studente. A urmat o bătălie de mulţi ani, în care au existat episoade cu femei excluse din sectorul public sau din universităţi pentru purtarea baticurilor, culminând cu o confruntare juridică decisivă, până la urmă pierdută de adeptele hijab-ului; însă finalmente autorităţile au acceptat să închidă ochii la purtarea hijab-ului în universităţi, renunţând la intransigenţa secularistă de până atunci; așa ca victoria finală în războiul baticurilor pare a aparţine chiar femeilor.

Astăzi Istanbulul te lasă să vezi femei îmbrăcate în toate stilurile: în haine occidentale lipsite de orice influenţă a islamului ori în haine musulmane cum ar fi chador-ul larg, lung și negru; iar cel mai des poţi vedea că femeile au adoptat un stil local, de compromis între occident și islam, în care hainelor occidentale le este adăugat baticul hijab; este adevărat că se mai poartă mult și o haină asemănătoare unui pardesiu, nu lipsită de ceva eleganţă dar concepută special să nu pună în evidenţă formele; e clar că turcoaicele nu ţin neapărat să se îmbrace conservator ca în Iran, Pakistan, India sau Arabia, însă multe din ele vor să poarte hijab-ul, care spre deosebire de niqab nu acoperă faţa, nu ascunde nimic și nu pare a crea decât interminabile probleme. Însă hijab-ul nu este doar o piesă de vestimentaţie în garderoba femeilor turce și nu are niciun rol rol utilitar, nici măcar acela de a ascunde ceva; hijab-ul este mai degrabă un simbol religios, un semn al asumării de către femeile turce a statutului de femeie musulmană, cu tot ce presupune acest statut.

O bătălie a simbolurilor și ideilor

Astăzi hijab-ul pare a fi văzut ca unul din cele mai consistente simboluri ale islamului în mai toate locurile unde el este obligat să se confrunte pe faţă cu secularismul occidentului: a existat o controversă a eșarfelor și în Franţa, deși ea nu s-a finalizat cu o victorie, ca în Turcia; și parcă am citit de o asemenea controversă și în Belgia; hijab-ul poate fi privit cu indiferenţă dacă este purtat în orient, însă atunci când este purtat în occident de câtre imigrantele musulmane este văzut ca o sfidare pe faţă a valorilor occidentale sau chiar ca o ofensivă a islamului pentru cucerirea fără arme a occidentului.

Partea interesantă a disputei hijab-ului este că ea folosește chiar armele occidentului, întrucât purtarea sa în public este justificată de femei prin dreptul la libera exprimare a opţiunilor religioase, unul din argumentele din arsenalul ideologic al occidentului. Nu susţine occidentul dreptul minorităţilor de orice fel (religioase, sexuale, etc.) la libera exprimare a opţiunii lor? Atunci cu ce ar putea fi mai prejos dreptul femeilor musulmane la purtarea hijab-ului? Și cum să nu susţină femeile musulmane că purtarea hijab-ului le face libere? Una peste alta, femeile musulmane din occident dau uneori senzaţia că folosesc hijab-ul drept casus belli, pretext pentru un război al simbolurilor și ideilor, purtat cu armele occidentului chiar la el acasă, în occident: unul de uzură, condus cu mult tact, bine calculat și fără asumarea de riscuri majore, în care probabil controversa eșarfelor din Turcia este cazul-școală, exemplul de urmat. Iar între timp occidentul își face iluzii că învinge islamul luptând cu arme clasice pe fronturile clasice din orient...

Se știe, pe de altă parte, că o societate conservatoare sau o minoritate cu valori tradiţionaliste găsește mereu mijloace de sancţionare a încălcării codului vestimentar; talibanii din Afghanistan obișnuiau să aplice corecţii publice femeilor găsite vinovate de nerespectarea codului vestimentar islamic, dar există sancţiuni mult mai lesne de aplicat, cum ar fi presiunea familială sau marginalizarea faţă de comunitate; la ele se adaugă ceea ce eu cred că este marea problemă: poţi să îţi asumi în mod liber și conștient o tradiţie în care te-ai născut? Dispui de suficientă detașare faţă de ea din moment ce te-ai hrănit încă din fragedă copilărie cu valorile ei? Te poţi distanţa de ea din moment ce criteriile raţionale pe care le-ai putea invoca împotriva ei s-ar putea să nu aibă nici pe departe tăria criteriilor sentimentale sau pur și simplu a inerţiei? De exemplu, oare când eu scriu acum despre controversa eșarfelor sunt liber și total detașat de ea, sau chiar și eu sunt condiţionat (în mod subtil, dar decisiv) de prejudecăţile bărbaţilor europeni împotriva vălurilor și eșarfelor musulmane?

Foarte greu de răspuns la asemenea întrebări; cum spuneam, războaiele vălurilor și eșarfelor sunt războaie ale simbolurilor și ideilor, în care miza reală, de dincolo de văluri, este libertatea femeii musulmane în sensul cel mai autentic al cuvântului: libertatea ei religioasă, libertatea ei personală, libertatea ei vestimentară, libertatea ei în a trasa limitele dintre dimensiunea socială a vieţii ei și cea individuală așa cum dorește, de a așeza purdah, cortina dintre cele două, exact acolo unde vrea; și mi-ar place să cred că într-adevăr hijab-ul le face libere pe femeile musulmane, și că opţiunea de a purta hijab este asumată de ele în mod liber și pe deplin conștient.

Recunosc, la aceste rânduri pesemne că a contribuit și o întâlnire de acum vreo lună, pe care am avut-o în metroul din Istanbul cu o femeie turcă și cu copilul ei; femeia purta un çarşaf, numele turcesc pentru chador; lung și negru, prins cu un ac sub nas, chador-ul îi lăsa la vedere ochii, nasul și mijlocul buzei superioare; doar degetele îi mai ieșeau afară de sub faldurile largi ale chador-ului, care era făcut astfel încât să îi acopere și palmele și încheieturile mâinilor; copilul era neastâmpărat și plin de viaţă, iar femeia părea palidă și iritată sub chador-ul ei lung și negru; nu se punea problema să fac vreo fotografie, așa că puteţi (sau nu) să mă credeţi pe cuvânt: femeia nu părea să se simtă liberă în acel chador; și nici fericită...