Ţara lui Dracula: o uriașă gogoașă turistică (2)

Legenda lui Dracula nu a murit odată cu Vlad Ţepeș, ci mai degrabă doar la moartea lui a început cu adevărat să se nască, vă spuneam acum puţină vreme, în prima parte a acestei postări; așa că astăzi voi povesti în continuare despre drumul lung de la personajul istoric Vlad Ţepeș până la contele Dracula și apoi mai departe până la uriașa gogoașă turistică a drăculismului din zilele noastre.

Nașterea mitului lui Dracula: o carte, un film și un personaj negativ desăvârșit

Următoarea etapă pe drumul lung al legendei lui Dracula s-a derulat în epoca modernă, la câteva secole după moartea lui Vlad Ţepeș; mai întâi, în 1897 a apărut romanul de groază „Dracula” al irlandezului Abraham (Bram) Stoker, care a avut un ecou aparte în lumea anglo-saxonă și a deschis un nou gen; au urmat piese de teatru de mare succes având același personaj, după care în 1932 a apărut în S.U.A. primul film „Dracula”, care s-a bucurat de un succes gigantic și a fost punctul de plecare pentru nenumărate alte pelicule pe aceeași temă; în minţile americanilor Dracula simboliza deja răul absolut, personajul negativ complet și desăvârșit, echivalent cu zmeul cel rău sau cu diavolul din folclorul european; așa că în timpul celui de al doilea război mondial propaganda americană a găsit nimerit să asocieze imaginea „hoardelor naziste” cu cea a lui Dracula: afișele propagandistice americane îl înfăţișau pe inamicul nazist ca având trăsăturile lui Dracula, iar soldaţii americani debarcaţi în Europa pentru a lupta cu germanii au fost dotaţi cu câte un exemplar al romanului Dracula, tipărit în tiraje aparte pentru acest scop!

Așa că pe la sfârșitul celui de-al doilea război mondial Dracula parcursese deja un ciclu complet de evoluţie, ajungând să simbolizeze răul personificat în mitologia modernă anglo-saxonă. Să fie limpede, Dracula din perioada 1897-1932-1945 era un produs exclusiv al lumii anglo-saxone, fără nicio legătură serioasă cu Transilvania noastră: inventat de un irlandez, ca personaj de roman s-a bucurat de succes enorm în Anglia, după care ca personaj de film a devenit celebru în mitologia cinematografică americană; dar acest Dracula nu era încă asociat cu personajul istoric Vlad Ţepeș și doar vag cu Transilvania, cea mai bună dovadă în acest sens fiind utilizarea sa ca personificare a nazismului german și a lui Hitler.

Implicarea istoricilor: vampirul Dracula este identificat și localizat

Următoarea etapă pe drumul drăculismului a început în 1963, când savanţii s-au implicat și ei în radiografierea riguroasă a mitului lui Dracula; paradoxal, amestecul istoricilor în legenda lui Dracula nu a condus la clarificarea adevărului, ci dimpotrivă la îngroșarea minciunii și la aducerea ei pe culmi nebănuite, mitul primind astfel și girul știinţific al unor istorici care mult mai des au fost interesaţi de tiraje și profituri decât de adevărul istoric.

În 1963 românul Grigore Nandriș a susţinut la al IX-lea Congres la Federaţiei internaţionale pentru limbi și literaturi moderne o comunicare de senzaţie: „Adevăratul Dracula: tema legendei în literaturile occidentale și răsăritene ale Europei”, publicată în 1966 în revista „Studii de literatură comparată” a Universităţii din Maryland. A urmat anul 1972, decisiv pentru viaţa mitului, în care au apărut nu mai puţin de trei cărţi despre Dracula, toate având ca punct de plecare studiul lui Nandriș: în S.U.A. a apărut cartea „In search of Dracula” a lui Raymond T. McNally și Radu Florescu, cu autori americani (din care Florescu avea origine română) și care a ajuns best-seller-ul anului în S.U.A.; la Veneţia, în Italia, a apărut cartea „Drakula. Contributi alla storia delle ideea politiche nell`Europa Orientale alla svolta del XV secolo” a italianului Gianfranco Giraudo; iar la New York a apărut cartea „The Truth About Dracula” a maghiarului Gabriel Ronay, care a fost publicată în același an și la Londra, sub titlul „The Dracula Mith”.

Așa că în anul 1972 s-a născut asocierea nefericită (dar extrem de persistentă astăzi) dintre Dracula, personajul lui Bram Stoker, și Vlad Ţepeș, adică dintre vampirism și România. Goana după senzaţional și după tiraje uriașe a orbit ochii istoricilor, care l-au descris pe Ţepeș în linii simpliste, brutale, pentru a-l putea încadra în portretul lui Dracula; dacă Grigore Nandriș și Gianfranco Giraudo au încercat să rămână imparţiali, Raymond T. McNally și Radu Florescu și mai ales Gabriel Ronay au uitat adesea că a scrie de pe poziţia istoricului implică obligaţii de obiectivitate și rigoare știinţifică pe care Bram Stoker nu le-a avut nicio clipă; așezat post-mortem pe un „pat al lui Procust”, personajul istoric Vlad Ţepeș a fost „scurtat” sau „lungit” în mod „știinţific” până ce s-a potrivit personajului fictiv Dracula; oricum, după 1972 nu au mai existat dubii majore: vampirul Dracula era Vlad Ţepeș, deci vampirul Dracula era român, la fel ca alţi vampiri...

Contesa Elisabeta Bathory, transilvăneancă fără voia ei și „adevărata Femeie Vampir”

Cartea lui Raymond T. McNally și Radu Florescu și cea a lui Gabriel Ronay au adus în scenă încă un personaj decisiv în evoluţia mitului lui Dracula: Elisabeta Bathory, o contesă maghiară condamnată în anul 1611 pentru uciderea bestială a 650 de fete mari, care erau stoarse de sânge până la moarte (într-o mașinărie ca o presă concepută în acest scop, numită „Fecioara de Fier”), după care contesa își făcea băile de la 4 dimineaţa în sângele nefericitelor, pentru a-și păstra tinereţea; foarte probabil contesa Bathory a fost adevăratul model al vampirului Dracula: Dracula trebuie să fi fost creat prin suprapunerea lui Vlad Ţepeș cu contesa Bathory, ale cărei acţiuni vampirice aveau nevoie, pentru a crea un personaj negativ complet, de imaginea, puternic mediatizată încă din evul mediu, a lui Vlad Ţepeș; chiar Gabriel Ronay recunoștea următoarele: „În comparaţie cu mările de sânge vărsate de Elisabeta Bathory în căutarea elixirului tinereţii, faptele lui Dracula și sângele supt de contesa Mircalla nu sunt decât invenţiile unor autori de orori gotice. Trebuie să recunoaștem că adevărata Femeie Vampir depășește cu mult ficţiunea.”

Însă deși știa că întreaga activitate criminală a contesei Bathory s-a desfășurat în castelele acesteia din Slovacia de azi (în Carpaţii Slovaciei, la nord de Bratislava) și din Ungaria de azi, și deși recunoaște că Ţepeș nu avea nimic dintr-un vampir, Ronay a zugrăvit-o pe contesa maghiară ca pe un personaj tipic Transilvaniei, și nu a ezitat să asocieze constant vampirismul cu Carpaţii Transilvaniei; ca argument Ronay a invocat vechile tradiţii vampirice ale Transilvaniei, de care recunosc, cu jenă, că nu am auzit absolut nimic; poate voi aţi auzit despre așa ceva?!... dintr-un motiv inexplicabil Transilvania lui Ronay trebuia descrisă ca un tărâm al răului și întunericului, un ţinut al vampirilor; deja se cunoaște clar că avem de-a face doar cu vechi prejudecăţi (bazate pe ignoranţă crasă în cel mai bun caz, dacă nu pe rea-voinţă în toată regula) la care autorul a încercat din greu să le dea aparenţa unor argumente știinţifice.

Dracula Park: lăcomia și prostia fac casă bună

Următoarea etapă în evoluţia drăculismului ca gogoașă turistică a României a început în anul 2001, când a fost lansat cu surle și trâmbiţe remarcabil de zgomotoase proiectul Dracula Park. Se știe, a existat o uriașă campanie de promovare a proiectului, în urma căreia 14.000 de investitori au cumpărat acţiuni în valoare de 155 de miliarde de lei vechi la această gigantică gogomănie - sau mai degrabă ţeapă - numită Dracula Park. De ce o numesc așa? Pentru că iniţiatorii și susţinătorii fanatici ai proiectului ori au știut bine că vând o uriașă minciună cu care urma să fie puternic asociată imaginea turistică a României, ori nu au știut, deși era extrem de normal să se documenteze și să știe; foarte probabil că unii din ei au știut, iar alţii habar nu au avut, că doar nu era să își piardă vremea citind; însă indiferent că au fost lacomi și nemernici ori doar lacomi și ignoranţi, un lucru este limpede: lăcomia și prostia au făcut casă bună și de data aceasta.

Dar bunul Dumnezeu nu a reușit să închidă ochii la așa ceva, așa că proiectul Dracula Park s-a fâsâit curând într-un jalnic eșec, așa cum merita: întâi susţinătorii săi au fost obligaţi să renunţe la Sighișoara ca locaţie a proiectului, ca urmare a presiunilor Prinţului Charles al Marii Britanii și a organizaţiilor ecologiste; de altfel legătura dintre Ţepeș și Sighișoara este atât de superficială și irelevantă încât nici nu merita luată în seamă, astfel cum arătam în prima parte a acestei postări: este adevărat că Vlad Ţepeș s-a născut la Sighișoara pe când tatăl său se afla acolo în exil, și pesemne că a copilărit în primii ani tot pe-acolo, dar asta nu face ca Sighișoara să fie cetatea lui Dracula; apoi s-a stabilit că noua locaţie a proiectului va fi la Snagov, unde însă nu s-a mai întâmplat nimic, și investitorii au început să fluiere a pagubă după banii aruncaţi pe fereastră; iar lovitura de graţie a fost când după schimbarea puterii proiectul Dracula Park a ajuns pe masa Direcţiei Naţionale Anticorupţie; și habar nu am dacă de atunci s-au mai putut recupera ceva din banii investiţi.

Proiectul Dracula Park a fost îngropat, însă ca orice vampir a continuat să respire, să se zvârcolească în mormânt și să vampirizeze imaginea turistică a României; mai mult de atât, Dracula Park a marcat un punct de cotitură decisiv în evoluţia mitului în general și a drăculismului ca gogoașă turistică naţională în particular: până atunci doar străinii făceau asocierea dintre Dracula, vampiri și România, în timp ce românii ridicau din umeri cu indiferenţă auzind de Dracula, intuind ușor falsul și mucavaua ieftină de Hollywood; însă urmare acestui proiect Dracula a fost adoptat de un mare număr de români, cu un entuziasm absolut inexplicabil, ca parte a portofoliului local de mituri; și chiar dacă nu admiraţia pentru „tradiţiile vampirice ale Transilvaniei”, ci setea de câștiguri facile și rapide, ignoranţa și nepăsarea faţă de adevăr au fost motivele reale ale adoptării lui Dracula, este cât se poate de limpede că în 2001 Dracula a primit „cetăţenie” română și a fost integrat cu forţa, cu icnete și sughiţuri, în „folclorul” modern al României; astfel Dracula a devenit dintr-un mit anglo-saxon un mit naţional, autohton, un mit românesc; urmările sunt dezastruoase, pentru că astăzi vei putea întâlni nu doar străini, ci și mulţi români ferm convinși că Dracula este o legendă curat românească, puternic ancorată în tradiţiile și în folclorul românesc; dar despre asta și despre alte implicaţii ale legendei lui Dracula asupra turismului nostru voi povesti în următoarea parte a acestei postări.

Nota bene: această postare în întregime (incluzând și celelalte părţi ale postării) este un pamflet; pentru scrierea acestei postări mi-a fost de folos cartea Răstălmăcirea lui Ţepeș. „Dracula” - un roman politic? a lui Mihai Ungheanu, apărută la Editura Globus, București, 1992; o aveam în bibliotecă de multă vreme și prinsese un strat gros de praf, și nu credeam să o mai citesc încă o dată; este remarcabil că autorul a intuit încă de pe atunci dezvoltarea vertiginoasă a mitului lui Dracula, deși cred că nici prin vis nu i-a trecut că se va ajunge la situaţia de azi...

(va urma)