Promisesem că voi reveni să povestesc despre insula Majuli, și din
moment ce afară este frig și zăpadă cred că nici nu se putea închipui un moment
mai bun pentru a face asta; iar dacă veţi citi până la capăt povestea veţi
vedea că Majuli este o insulă tropicală cu totul aparte: da, este un paradis insular
verde, umed și luxuriant, cu căsuţe de bambus, cu heleștee încântătoare și cu peisaje
frumoase de îţi taie respiraţia; dar nu se află pe mare, și nici măcar pe vreun
lac, ci în mijlocul uscatului…
Atracţie fatală
Majuli este o insulă uriașă, având aproape de două ori suprafaţa Bucureștiului,
înconjurată din toate părţile de apele cenușii, mâloase, ale gigantului fluviu Brahmaputra, care curge leneș prin
nord-estul Indiei către întâlnirea cu celălalt gigant al Indiei, Gangele.
Indienii se laudă că Majuli este cea mai mare insulă fluvială a lumii, și
aproape că au dreptate: Majuli este cea mai mare insulă fluvială a Asiei și a
doua din întreaga lume, imediat după insula Bananal de pe Amazon, din Brazilia.
Până să planific călătoria în Seven Sisters Land nu auzisem absolut nimic despre Majuli, la fel ca și voi; însă
imediat ce am citit într-un ghid despre ea m-am simţit atras irezistibil de acest paradis tropical insular al Assam-ului,
și am decis că voi ajunge neapărat în Majuli. Indiferent cum sună asta,
adevărul este cât se poate de simplu: Majuli a fost pentru mine, încă din prima clipă în care am aflat de ea, o atracţie fatală; așa că
nu am încercat nicio clipă să îi rezist: m-am dus către ea ca teleghidat, precum rătăciţii în
deșert către Fata Morgana.
Pe Brahmaputra, într-o navă-fantomă
În seara precedentă plecasem din Guwahati,
capitala aglomerată, gălăgioasă și poluată a statului indian Assam; mersesem cu trenul toată
noaptea, iar dimineaţa coborâsem în orașul Jorhat, unul din orașele mari din
Assam-ul superior; aici am tocmit o auto-ricșă până la Nimatighat, la vreo 12
kilometri de Jorhat, de unde am urcat pe un ferry pentru a traversa fluviul Brahmaputra
spre Majuli; știu, termenul acesta ar putea sugera o ambarcaţiune respectabilă,
în care poţi călători liniștit și confortabil pe apele gigantului Brahmaputra,
atât de întins încât de-abia ce-i vezi malurile; nici vorbă de așa ceva, era
de fapt o barjă indiană veche, tocmai bună pentru un muzeu al navigaţiei
fluviale, cârpită și scorojită ca o navă-fantomă, pe care găseai de-a valma o
mulţime de localnici, bagaje și motociclete.
Eram frânt de oboseală, iar localnicii din jur nu arătau a fi cei mai
prietenoși din lume; cerul era acoperit de nori cenușii ca și apele
Brahmaputrei, dând impresia unui burete ud, gata să picure în orice clipă;
aerul mustea de umezeală, și mă întrebam dacă nu cumva voi fi
persecutat cu ploi diluviene și obligat de ele să stau închis în cameră.
Jumătate de drum am stat în picioare pe puntea bătrânei ambarcaţii, înconjurat
de motociclete din toate părţile și asediat de un localnic bătrân și știrb, ce
îmi povestea câte în lună și în stele; era simpatic foc, însă vorbăria lui
interminabilă, într-o engleză chiar mult mai peltică decât cea obișnuită în
India, mă obosea și mai tare; așa că până la urmă m-am refugiat în cabina de
pasageri, care aducea cu o pivniţă semi-întunecoasă, ticsită cu localnici assamezi;
e limpede că nu se dădeau în vânt după străini, dar au fost amabili și mi-au
cedat un loc bun, după care m-au lăsat în pace să îmi savurez oboseala, fără să
mă mai sâcâie; așa că le-am mulţumit în gând, recunoscător…
… spre un port-fantomă
După mai bine de două ore pe nava-fantomă a apărut în zare portul
insulei Majuli; dar nici el nu prevestea nimic bun: arăta precum curtea din
spate a unei gospodării, în care sunt abandonate obiectele vechi; coborârea de
pe nava-fantomă s-a făcut pe un podeţ îngust și nu tocmai îmbietor, iar un
tânăr ce parea a fi marinar pe muzeul plutitor a stat cu ochii pe mine ca pe butelie până am traversat podeţul și am pus piciorul pe mal, semn că uneori pasagerii mai
calcă pe lângă el și ajung pe insulă mai repede decât trebuie; în jur era doar
nisip umed, câteva acareturi stând să cadă și bălţi ca după o inundaţie
recentă: pesemne că apa fluviului tocmai se retrăsese de acolo. Mă așteptam că
localnicii să mă asalteze cu oferte să mă transporte cu vreun vehicul spre sat
sau măcar să îmi care bagajul, așa cum se întâmplă mai peste tot în India, de
nu mai știi cum să scapi de ei; nici vorbă, m-au ignorat cu desăvârșire, ca și
cum nici nu m-ar vedea. Am încercat să discut cu un localnic ce conducea o mică
camionetă, însă mi-a dat de înţeles că nu știe engleză; oricum, nici nu părea
dornic să aibă de-a face cu un străin; așa că mi-am luat bagajul în spate și am
apucat-o voinicește pe drumul nisipos către staţia de autobuz, printre bălţi; era doar un
kilometru până acolo, ce mare lucru?!...
Micul port al insulei era atât de sărăcăcios și amărât încât îmi amintea
de documentarele National Geographic despre locuri depărtate, în care imediat
ce ajungi ţi se face dor de binefacerile civilizaţiei; mai erau acolo vreo două
nave-fantomă ca cea în care venisem, vechi și arătând ca la un pas de
prăbușire, din care câţiva hamali, îmbrăcaţi doar în dhoti, descărcau agale baloţi și îi urcau într-un camion indian
bălţat în toate culorile; iar un alt localnic, îmbrăcat normal și sprijinit apatic
pe o motocicletă, părea că îi supraveghează; întreg tabloul acesta arăta ca din
altă epocă, în care și bunicii mei trebuie să fi fost grozav de tineri, și nu m-am
putut abţine să nu mă cert în gând: India
are atâtea și atâtea locuri care merită văzute, de ce ţi-o fi trebuit să vezi
exact sărăcia asta de Majuli, măi ușchitule?!...
(va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu