Ești un om liber!

Până acum exact doi ani eram un om absolut obișnuit: aveam un job cu program fix, cu venituri regulate și cu aere corporatiste. Eram un om împlinit, va să zică.

Acum exact doi ani am lăsat jobul acela în urmă și am intrat într-un an de reinventare; știu, de obicei i se spune an sabatic, dar ar fi nepotrivit să îi spun așa, pentru că nu a fost un an de tăiat frunza la câini; deși e adevarat că nici nu m-am spetit cu munca, ca altădată. În anul acela am învăţat: am fost pe la cursuri, seminarii și conferinţe de toate felurile, care de care mai năzdrăvane. Habar nu am ce s-a lipit de mine după ele, ori daca s-a lipit ceva; dar știu că am fost din nou un învăţăcel, un student. Și nu e minunat să fii așa?

Dintre cursurile pe care le-am urmat atunci cel mai tare m-a chinuit cursul de fotografie, întrucât acolo era necesar (culmea!...) să fiu creativ; iar eu uitasem complet să fiu creativ, din moment ce atâta amar de vreme fusesem doar un om împlinit (și la propriu, și la figurat: de atunci am mai dat niște kilograme jos); la fel, uitasem complet și cum să scriu o povestioară oarecare (în care să nu demonstrez nimic și să nu prezint situaţia de fapt în ordine (crono)logică…), din moment ce atâta amar de vreme scrisesem doar contracte, opinii, cereri de chemare în judecată și recursuri.

Astăzi stau pe gânduri și socotesc ce am făcut în ultimii doi ani; iar lista nu e foarte lungă, și nici grozav de convingătoare: am mers la cursuri (și nu știu dacă am rămas cu ceva după ele…), am învăţat lucruri noi (și nu sunt sigur că îmi sunt de folos…), am citit (clasic…), am făcut fotografii (banal…), am cunoscut alţi oameni (firesc…), am muncit (de ce aș fi scutit?...) și am dat blogului meu mai multă atenţie (bun, și?...); aha, și am călătorit, dar nu neapărat mai mult cantitativ ca înainte, ci mai degrabă mai receptiv, mai empatic; oricum, în 2011 am călătorit în India pentru o lună, iar în 2012 am călătorit, tot în India, pentru mai mult de o lună; și este minunat să călătorești în tihnă, fără nicio grabă, și să nu trebuiască să îţi numeri cu înfrigurare zilele de concediu, întrebându-te câte să îţi risipești la prima strigare și câte să îţi mai lași pentru sărbătorile de iarnă.

Una peste alta, în ultimii doi ani nu am făcut - vă spun sincer - lucruri extraordinare. Și nici nu am fost scutit de griji, ori de mici supărări și dezamăgiri. Însă ori de câte mi-a făcut cu ochiul soarele de afară am zbughit-o pe ușă ca un copil, la plimbare; nu de alta, dar chiar merita să mă răzbun cu vârf și îndesat pentru nenumăratele zile din viaţa mea anterioară în care deși vedeam soarele prin fereastră și îmi doream să fug la plimbare, îmi bombăneam în gând aceeași minciună: puţin mai târziu, acum am de lucru.

Iar dacă aș avea cumva îndoieli că acum doi ani am ales bine (deși nu am dubii nicio clipă, să fie limpede) mi-ar fi de ajuns să recitesc ce îmi scria vara trecută un foarte vechi amic:

„Ești ceea ce se cheamă un om liber: nu lucrezi de dimineața până seara, nu lucrezi la bandă rulantă. În plus, mergi în India, care e greu de înțeles și de cunoscut, și mergi acolo pentru lucruri adânci spirituale. Ești un om liber: câți în jurul tău pot spune asta?

Nu te uita la alții care muncesc zi-lumină ca să-și cumpere lucruri pe care dup-aia o să le țină în garaj. Nu te uita la ăia care fac bani ca să își umple buzunarele de la giulgiu, când o fi cazul.

Duci cea mai ferice viață cu putință.”