Șapte ani în Tibet: cartea bate filmul

Săptămâna trecută mi-a picat în mână cartea scrisă în 1952 de Heinrich Harrer după care s-a ecranizat în 1997 faimosul film Șapte ani în Tibet, cu Brad Pitt ca protagonist. Știu bine că filmul a câștigat deja grozav de multe aprecieri, și la prima vedere ar părea o luptă cu morile de vânt să afirm că Șapte ani în Tibet este încă un caz în care cartea după care s-a făcut ecranizarea bate cu mult filmul; și totuși voi risca liniștit să fac asta, pentru motive pe care le voi arăta în continuare.

Mulţi dintre cei care au văzut filmul realizat în 1997 știu că Heinrich Harrer, eroul principal interpretat de Brad Pitt, a avut ca model un personaj cât se poate de real: născut în 1912 în Austria, adevăratul Heinrich Harrer a fost alpinist, sportiv, geograf și autor de cărţi de succes; ca amănunt picant, în tinereţe el a cochetat intens cu nazismul, și nu doar că a devenit membru al partidului nazist, dar a avut chiar și onoarea deosebită de a se fotografia împreună cu Hitler; deh, greșelile tinereţii. În 1944 Harrer a ajuns în Tibet, întâmplările descrise în carte fiind reale, iar după plecarea sa din Tibet în 1951 a menţinut peste ani aceeași relaţie de caldă amiciţie cu Dalai Lama; a părăsit această lume în 2006, după o viaţă trăită din plin.

Cartea lui Harrer începe cu relatarea expediţiei germane din 1939 pentru escaladarea vârfului himalayan Nanga Parbat; așa cum știm din film toţi membrii echipei de alpiniști au fost închiși de britanici într-un lagăr pentru prizonieri de război din India. Harrer și Peter Aufschnaiter (de asemenea prezent în film) au evadat în 1944 și au ajuns în Tibet, pornind astfel în incredibila aventură a celor șapte ani în Tibet despre care Harrer avea să scrie în cartea sa din 1952.

Asemănările dintre carte și film se opresc însă aici.

În primul rând pentru că drumul celor doi prin Tibet pentru a ajunge în Lhasa, Orașul Interzis, a fost cu mult mai lung și mai greu decât a lăsat să se înţeleagă filmul: el a fost în sine o uriașă aventură în care cei doi au parcurs cea mai aridă și mai ostilă parte a Tibetului, adică Tibetul de vest începând din valea Spiti (recunosc, am tresărit de bucurie văzând acest nume, așa cum am tresărit când am recunoscut în carte și alte locuri prin care am călătorit) și o parte a platoului aproape nelocuit Changthang. Așa că cititorul cărţii care își va dori să ajungă mai repede în Lhasa împreună cu cei doi temerari va avea de așteptat sosirea acolo mai bine de o treime din toată cartea.

În al doilea rând pentru că filmul a fost împopistrat în scopuri comerciale cu obișnuitele elemente de intrigă hollywoodiană, a căror lipsă din carte este vizibilă imediat: Heinrich Harrer din carte nu pare deloc a fi insul imatur și egotic interpretat în film de Brad Pitt, iar neînţelegerile dintre el și Peter sunt în carte inexistente; lipsește din carte și personajul feminin Pema Lhaki, frumoasa tibetană care în film a captat iniţial atenţia ambilor, iar la urmă a rămas cu Peter.

Bun, și atunci de ce susţin că totuși cartea bate filmul?

Pentru că lipsită complet de intrigi amoroase și de alte șmecherii hollywoodiene cartea reușește să fie exact ceea ce te-ai aștepta de la o carte despre Tibet: una dintre cele mai frumoase cărţi de călătorie scrise vreodată și unul din cele mai vii, autentice și complete tablouri ale unei lumi care a apus pentru întotdeauna: lumea minunată a Tibetului de dinainte de dezastrul ocupaţiei chineze din 1959.

În carte Harrer arată din start că nu are experinţă de scriitor, așa că se va limita să expună faptele nude; exact asta a și făcut: a zugrăvit locurile, oamenii și întâmplările cu curiozitatea vie a unui copil care și-a petrecut copilăria citind pe ascuns cărţi de călătorii, cu conștiinciozitate de neamţ și cu neutralitatea unui documentarist. Sine ira et studio, cum ar spune latinul: fără mânie și părtinire. În realitate Harrer a fost un explorator în toată regula și nu un aventurier tupeist, cum s-ar putea înţelege din film; iar relatările lui oneste și precise despre Tibetul anilor 1950 sunt cu adevărat nepreţuite ca ultime mărturii ale unei lumi ce avea să dispară pentru întotdeauna doar câţiva ani mai târziu, în 1959.

Citind cartea lui Harrer m-am simţit într-o lume grozav de familiară, cu locuri dragi și cunoscute, prin care am călătorit și eu: valea Spiti, Sikkim, Lhasa - Orașul Interzis, „catedrala” Jokhang (care și-a păstrat și în prezent același aer întunecos, cu miros de candele și de unt rânced), piaţa Barkhor, fabulosul palat Potala și încântătorul palat de vară Norbulingka; până și războinicele lipitori din văile himalayene sunt pomenite în carte, împreună cu obiceiul lor bizar de a sări de pe crengile copacilor direct pe biata victimă, asemenea unor trupe de desant aerian; va să zică nu mi s-a năzărit J...

Recunosc, nu mi-a fost tocmai ușor să îl recunosc în adolescentul Dalai Lama creionat de Harrer în carte pe Dalai Lama al zilelor noastre, pe care l-am ascultat de două ori la învăţături în Dharamshala și cu care am avut bucuria să dau mâna în 2011; însă dacă stau să mă gândesc bine adolescentul serios și avid de cunoaștere de atunci a evoluat cât se poate de firesc către fascinantul lider spiritual pe care omenirea îl cunoaște astăzi.

În carte apare la un moment dat și marele tibetolog și orientalist Giuseppe Tucci, de care știam deja că este cel care l-a convins în 1960 pe Namkhai Norbu Rinpoche să părăsească Sikkim-ul, în care se refugiase după dezastrul din 1959, și să se stabilească în Italia; am mai vorbit de acest mare maestru tibetan și în altă postare, iar peste două zile îl voi revedea pe malul mării, la 23 August, Namkhai Norbu Rinpoche fiind singurul dintre marii maeștri tibetani care vine în fiecare an în România.

Cartea lui Heinrich Harrer a fost adusă în librăriile noastre de Editura Polirom, anul acesta; e adevărat, se pare că a mai existat o ediţie în 2002, a editurii Vivaldi, dar pesemne că prea puţin s-a auzit de ea atunci; oricum, pentru mine acum era momentul să o citesc, și nu în 2002: între timp am călătorit prin Tibet și prin Himalaya, așa că-mi este foarte ușor să-l înţeleg pe Harrer atunci când scrie:

„Am fost definitiv cucerit de forţa de atracţie magică exercitată de Himalaya. Frumuseţea masivului muntos gigantic, întinderea nesfârșită a ţinutului, locuitorii exotici ai Indiei - toate acestea au făcut o impresie indescriptibilă asupra mea. Au trecut mulţi ani de atunci, dar nu m-am mai putut desprinde sufletește de Asia.”

(Credite foto aici și aici)