Mic tratat de mocăniţologie: despre mocăniţe și alte trenuri simpatice

Tren pe linie îngustă, care circulă prin zone de munte și este adesea tractat de locomotive cu aburi, ar fi definiţia consacrată la noi a mocăniţei; văzând însă lista obișnuită a mocăniţelor din România vei remarca imediat că pe ea figurează și trenuri care nu îndeplinesc toate aceste trei cerinţe, ceea ce mă face să cred că definiţia ar trebui lărgită: mocăniţele (și alte trenuleţe simpatice, mai mult sau mai puţin asimilate mocăniţelor) sunt mai degrabă acele trenuri din România a căror valoare economică este cu mult depășită de valoarea lor sentimentală, istorică și turistică; iar această poveste despre mocăniţe este…

Mocăniţi-vă, pentru că România e doldora de mocăniţe

Mocăniţa de pe valea Vaserului, din Maramureș, este o cale ferată forestieră pe ecartament îngust de 760 mm; construită în 1932, mocăniţa de Maramureș străbate vreo 56 de kilometri pe valea pitorească a râului Vaser, de la Vișeu de Sus până la Coman, lângă graniţa cu Ucraina, și era menită transportului de bușteni și cherestea; numită de localnici ţugul sau ghezeşul, este una dintre puţinele mocăniţe ce în prezent se bucură de faima pe care o merită: în restaurarea ei s-au implicat niște elveţieni, unul din ei fiind stabilit în România de mai mulţi ani (fundaţia „Hilfe für die Wassertalbahn“ - „Ajutor pentru Calea Ferată Forestieră de pe Valea Vaserului“, cu sediul în Berna, în colaborare cu CFF Vişeu de Sus S.R.L. şi R.G. Holz Company S.R.L.), care au făcut-o să meargă ca ceasu', și mă refer la ceasu' elveţian, nu la ceasu' rău, românesc; așa că anul acesta Mocăniţa de pe Valea Vaserului a fost desemnată, în urma unui concurs, drept „Obiectivul Turistic al Anului 2013 în România”. Ce poţi tu să faci pentru mocăniţa de pe Valea Vaserului? Să te plimbi cu ea (vezi cum, când și cât pe site-ul oficial al mocăniţei, de unde e și fotografia de mai sus), să te bucuri de ea și să o lauzi mai departe; mai toţi care au avut de-a face cu ea au rămas îndrăgostiţi până peste urechi de ea, se pare; și nu uita să spui în gând o urare de bine pentru elveţienii care au salvat-o. Când ajungi pe acolo să ai în vedere că din 2007 Valea Vaserului ţine de Parcul Natural „Munţii Maramureşului“, sub protecţie europeană, deci sigur ai multe de văzut, iar în satele din zonă s-ar putea să mai găsești ţipţeri, nemţii Maramureșului.

Mocăniţa de pe valea Arieșului, din Apuseni, este foarte probabil cea de la care provine numele acestui gen de trenuri: localnicii care călătoreau cu ea erau cunoscuţi sub numele de mocani. I se spune mocăniţa de Arieş pentru că urcă prin valea Arieșului, pe ruta Turda - Baia de Arieș - Câmpeni - Abrud, până în Ţara Moţilor. Având ecartament tot de 760 mm, mocăniţa moţilor parcurgea cei 94 de kilometri în vreo 5-6 ore și ceva (ceea ce înseamnă o viteză comparabilă cu cea a celebrului Toy Train, trenul de jucărie din Himalaya) și nu avea nicio jenă să oprească și între staţii dacă cineva îi făcea cu mâna. Pusă în funcţiune în 1912, a fost scoasă din uz în 1998, după care s-a confruntat din plin cu problema furturilor de șine și cu dezinteresul celor din C.F.R., iar despre tronsonul Turda - Baia de Arieș - Câmpeni am aflat că e aproape distrus de alunecări de teren, inundaţii și furturi; până la urmă mocăniţa de Arieş a nimerit pe mâna unui om care a înţeles adevărata ei valoare, austriacul Georg Hocevar, despre care la noi s-au auzit și bune, și rele: de profesie „salvator de mocăniţe”, dar implicat și în câteva dosare cu trafic de mocăniţe de patrimoniu, care au ajuns bine-mersi pe meleaguri străine. În prezent mocăniţa de Arieș plimbă turiști între Abrud și Câmpeni, după cum puteţi vedea pe site-ul ei oficial. Așa că ce poţi face tu pentru ea este să te plimbi cu ea și să o lauzi mai departe, și să te rogi în gând pentru Georg Hocevar, să-și uite năravurile rele (dacă e adevărat ce se zvonește) și să rămână doar cu cele bune: un salvator de mocăniţe e bun oricând la casa omului; mai ales dacă omul este leneș, hoţ și prost cum s-a dovedit adesea românul erei postdecembriste. Cât despre porţiunea Turda - Baia de Arieș - Câmpeni a acestei mocăniţe, înţeleg că a devenit istorie; sau o mai fi vreo șansă și pentru ea?

Mocăniţa de Brad este a doua mocăniţă din Apuseni, având o rută scurtă, între Brad și Crișcior; are ecartament de 760 mm, a fost pusă în funcţiune în 1907, pentru transportul de cărbune, și a fost folosită până în 1998; în prezent aparţine aceleiași S.C. Calea Ferată Îngustă S.R.L. care îl are în spate pe austriacul Georg Hocevar, salvatorul de mocăniţe, și plimbă turiștii timp de o oră între Brad și Crișcior, după un program (nu tocmai regulat) ce poate fi consultat aici.

Mocăniţa de Covasna are tot o rută scurtă, între Hotelul Clermont din Covasna și Comandău; inaugurată în 1890 cu ecartament de 760 mm, aparţine tot S.C. Calea Ferată Îngustă S.R.L. și plimbă turiști pe o rută de 14 kilometri, după un program pe care l-aș numi program folcloric: de Paște, de Nedeia și de Zilele Covasnei, cum puteţi vedea aici.

Mocăniţa de Moldoviţa, din Bucovina, numită și Huţulca, unea mai demult satele sucevene Moldoviţa și Argel, iar astăzi mai circulă doar vreo 10 kilometri, între Moldoviţa și Rașca; linia a fost dată în folosinţă în 1888 pentru transport de bușteni, a fost modificată în 1909 pentru a avea ecartamentul îngust standard, de 760 mm, iar în perioada ei de maximă înflorire a avut lungimea totală de 73 de kilometri; până în 2001 a fost folosită pentru transportul de lemn, iar în 2005 a intrat și ea în imperiul mocăniţelor condus de Georg Hocevar, salvatorul de mocăniţe. Mocăniţei bucovinene i se spune Huţulca pentru că străbate o regiune locuită de huţuli, o minoritate etnică înrudită cu ucrainienii, care la noi locuiesc prin câteva sate din Bucovina și Maramureș: sunt cunoscuţi pentru caii de rasă huţulă și pentru Festivalul Huțulilor, care se ţine de obicei în prima duminică din iulie, la Herghelia Lucina din comuna Moldova-Sulița; și tot Huţulca se numește și un dans tradiţional ucrainian, provenit, foarte probabil, de la aceiași huţuli. În prezent mocăniţa bucovineană plimbă turiști după un orar mai degrabă ocazional, adică în week-end-uri și de sărbători, cum poţi vedea aici. Iar ceea ce poţi face tu pentru ea este să te plimbi cu ea și să o lauzi mai departe; poţi încerca și să afli mai multe despre etnia enigmatică a huţulilor, pe care mulţi îi consideră foarte diferiţi de ucrainieni, și odată ajuns acolo ai putea chiar să le explici localnicilor că Huţulca le poate aduce ușor-ușor, în timp, faimă turistică și prosperitate: deci să o lase în pace să circule liniștită, fără să-i mai blocheze linia, cum am citit că s-a întâmplat adesea; Bucovina nu e Far West, iar ei sunt doar huţuli și români, nu indieni piei-roșii...

Mocăniţa de Hunedoara a fost prima cale ferată minieră din Transilvania, sub titulatura pompoasă de Calea Ferată Minieră Ardeleană, fiind construită pentru a transporta minereul de fier de la minele din Ghelari spre furnalul de la Govăjdia și Uzinele de Fier din Hunedoara, prin Ținutul Pădurenilor. Inaugurată în 1900, avea o lungime totală de 16 km, ecartament de 760 mm, patru staţii (Hunedoara, Govăjdia, Nădrab și Retișoara), trei tunele și mai multe poduri și viaducte; în decursul timpului a transportat minereu de fier, calcar dolomitic și călători. Mocăniţa hunedoreană nu a avut noroc nici de elveţieni și nici de austrieci salvatori, iar de români nici atât: între 2001 și 2011 s-a tăiat la fier vechi, vândut, casat, furat, aruncat și distrus aproape tot ce ţinea de fosta Cale Ferată Minieră Ardeleană. Prin 2009 un grup de tineri din Hunedoara au iniţiat o serie de proteste și acţiuni pentru salvarea mocăniţei hunedorene, izbindu-se din plin de nesimţirea autorităţilor locale, care au reacţionat prost, târziu sau deloc, lăsând ca acest monument al istoriei feroviare a României să ajungă o biată pagină în istorie. Bun, dar ce mai poţi face tu pentru biata mocăniţă hunedoreană? Tot ce se poate face pentru restaurarea ei: să povestești ori să scrii mai departe despre istoria ei tristă, dar plină de învăţăminte, să te alături grupului de tineri entuziaști care încă se încăpăţânează să o readucă la viaţă (pe care îi găsești aici, jos pălăria în faţa lor!) sau să faci orice crezi tu că merită; pe net există și o petiţie online pentru salvarea acestei mocăniţe, deschisă în 2009, când ea încă era. E clar că mocăniţa hunedoreană s-ar încadra de minune în tabloul turistic al locului, depoul ei principal fiind chiar lângă faimosul Castel al Corvinilor, și se zice că Gara mică din Hunedoara era singura gară a Europei pe care trenul trebuia să o înconjoare pentru a întoarce. Vă daţi seama ce fericiţi ar fi copiii voștri și ai altor călători dacă ar ieși din Castelul Corvinilor și ar urca direct în mocăniţă?

Mocăniţa mureșeană sau Căile Ferate Înguste Mureșene este numele sub care e cunoscută linia cu ecartament de 760 mm de pe ruta Lechinţa - Band - Tg. Mureș Sud - Sovata și ramificaţia ei Band - Miheșu de Câmpie; inaugurată în 1915, după 1989 mocăniţa de Mureș a fost jefuită groaznic iar gările ei au fost devastate, linia în întregime ajungând până la un pas de dispariţie; linia pe tronsonul Band - Tg. Mureș Sud a fost furată aproape complet, trenurile pe ea au fost scoase încă de prin 1997, iar circulaţia pe celelalte segmente a încetat prin 1998; în prezent se fac mari eforturi pentru restaurarea mocăniţei mureșene, la iniţiativa unui grup de entuziaști (vezi site-ul lor aici) care au insistat pe lângă autorităţile locale; așa că a fost repusă în funcţiune mocăniţa pe segmentul Sovata - Câmpul Cetăţii (14 km, sub numele de mocăniţa de Sovata - vezi programul și tarifele aici) și pe segmentul Riciu - Teaca dintre Band și Lechinţa (35 km, sub numele de mocăniţa de Teaca). Posibil că între timp s-a înaintat și cu reabilitarea tronsonului Band - Miheșu de Câmpie, iar tronsonul Tg. Mureș - Cristești este și el în refacere. Oricum, mocăniţa mureșeană este un minunat exemplu că dacă se dorește cu adevărat se poate reface chiar și una dintre cele mai crunt devalizate linii de tren ale României; așa că ce poţi face tu pentru ea este să te plimbi cu mocăniţa de Sovata și cu cea de Teaca, iar dacă afli ce se mai întâmplă cu cea de Miheș și cu cea dintre Tg. Mureș și Cristești să îmi spui și mie: m-ar bucura mult să fie vești bune, și să fiu nevoit să corectez aici că deja circulă și mocăniţa de Miheș; iar exemplul mocăniţei mureșene ar trebui urmat și de iubitorii altor mocăniţe în pericol: dacă vrei cu adevărat, poţi...

Mocăniţa de pe valea Hârtibaciului, din judeţul Sibiu, mergea de la Sibiu la Agnita, prin Cornăţel, cu o ramificaţie Cornăţel - Vurpăr; până în 1965 mocăniţa sibiană ajungea până în Sighișoara, și mare păcat că acel tronson a devenit de mult istorie; are ecartament de 760 mm, liniile rămase astăzi au fost inaugurate în 1910, iar ultimul tren a circulat prin 2001, după care mocăniţa sibiană a fost trecută pe linie moartă. Impresionant la această mocăniţă e faptul că trece aproape numai prin localităţi în care există și o biserică fortificată săsească: Agnita, Vărd, Alțâna, Nocrich, Marpod, Hosman, Vurpăr, Roșia și Cașolț; regiunea este superbă, iar bisericile fortificate pe care le găsești în mai fiece sat, oricât de mic, sunt grozave, după cum poţi citi aici. Mocăniţa sibiană are și ea marele noroc al unui grup de voluntari inimoși care și-au propus să o readucă în funcţiune: asociaţia "Prietenii Mocăniţei" (despre care puteţi citi aici) și alianţa formată din șase asociaţii și Direcţia judeţeană de cultură Sibiu (despre care puteţi citi aici) urmăresc pe termen lung restaurarea întregii linii, inclusiv a tronsonului Cornăţel - Vurpăr și a segmentului de mult desfiinţat Agnita - Sighișoara. „Fii rezonabil, cere imposibilul” pare a fi regula nr. 1 a acestui proiect, așa că bravo lor! Iar ceea ce poţi tu să faci pentru mocăniţa de pe valea Hârtibaciului este să povestești mai departe despre încăpăţânarea admirabilă a acestor Don Quijote ai zilelor noastre, care până la urmă sigur vor reuși să își vadă visul cu ochii; o mână de ajutor nu le-ar strica, așa că poţi să semnezi și tu petiţia în sprijinul mocăniţei sibiene, online aici sau manu propria la Direcţia Judeţeană de Cultură din Sibiu, str. Tribunei 6; iar când te vei plimba cu mocăniţa prin satele din podișul Hârtibaciului, oprind din când în când să vezi câte o frumoasă biserică fortificată săsească, te vei putea bucura la gândul că ai pus și tu umărul, oricât de puţin, la repornirea ei...

Calea ferată montană Oraviţa - Anina, supranumită Semmering-ul bănăţean, este mai mereu inclusă pe lista mocăniţelor, deși nu are ecartament îngust, ci normal, și din câte știu e tractată de locomotive diesel; inaugurată în 1863, cu scopul de a transporta la Oraviţa cărbunele extras din minele Aninei, ea este a cincea cale ferată de pe teritoriul României și prima cale ferată montană; iniţial avea ecartament îngust de 760 mm, după care în 1913 a fost normalizată, adică adusă la ecartament normal. I se spune Semmering-ul bănăţean pentru că se poate compara fără teamă cu faimoasa linie montană Semmering din Austria, aflată pe lista obiectivelor UNESCO, atât la datele tehnice cât și la frumuseţea peisajului montan străbătut. Una peste alta linia acestei pseudo-mocăniţe bănăţene are o lungime de 34 km, o diferenţă de nivel de 340 m,  14 tunele cu o lungime totală de 2.084 m (din care cel mai lung este la Gârlişte, de 660 m) și 10 viaducte (din care cel mai înalt este la Jitin, cu 37 m). Nici acum nu am uitat când undeva spre terminarea liceului m-am urcat cu colegii de clasă în acest tren și ne-am plimbat la Anina, și mă miram ca un copil văzând cum uneori linia pe care trecea trenul avea doar o traversă pe sol, în timp ce cealaltă stătea în aer pe mici porţiuni, deasupra hăului. În prezent pseudo-mocăniţa de Anina e angajată încet, dar sigur, pe drumul către uitare: de mai mulţi ani se tot pune problema închiderii ei datorită faptului că ar fi nerentabilă, iar în primăvară, când am vrut să mă plimb iar cu ea, nici măcar nu am găsit-o în mersul trenurilor C.F.R. de pe net; se pare că deja e administrată de un operator privat, care mai asigură două curse pe zi (vezi aici). Prin septembrie anul acesta notabilităţile locale s-au întrecut în discursuri sforăitoare pentru a sărbători cei 150 de ani împliniţi de la inaugurarea Semmering-ului bănăţean, după care doar două zile mai târziu C.F.R. a anunţat iar vânzarea ei, pe motiv de neinteroperabilitate. Între timp or fi găsit totuși pe cineva care să cumpere această adevărată comoară feroviară? Ce poţi tu să faci pentru pseudo-mocăniţa bănăţeană este să povestești despre ea mai departe (iată aici site-ul ei), până ce s-or trezi și adormiţii sus-puși de la București și vor înţelege că pseudo-mocăniţa bănăţeană are o valoare mult mai mare decât cea contabilă: dacă Semmering-ul austriac a ajuns pe lista UNESCO eu nu am deloc dubii că și Semmering-ul bănăţean, frăţiorul său mai mic, ar trebui să tindă către exact același scop: fii rezonabil, cere imposibilul. Iar ca ultim argument iată cuvintele unui tânăr austriac despre pseudo-mocăniţa de Anina: „este ceva unic, am citit şi m-am informat despre această cale ferată, dar nu credeam ca este chiar atât de frumoasă; eu am vizitat şi Semmering-ul, dar, aici este totul mai natural, mai virgin.”

Alte mocăniţe și pseudo-mocăniţe sigur mai există în România, și încă deloc puţine, iar lista căilor ferate înguste și căilor ferate înguste forestiere din ţară poate fi consultată aici; despre una dintre aceste linii a căror valoare sentimentală e mult mai mare decât cea din scripte am scris anul trecut: Săgeata verde, trenul-tramvai-muzeu din Podgoria Aradului, prima cale ferată electrificată din Europa de est și a opta din lume, care între 1913 și 1965 a fost singura cale ferată electrificată de pe teritoriul actual al României și singura cale ferată îngustă electrificată; întrucât vreau, nu vreau, „io mi-s arădean”, le ţin pumnii arădenilor care iubesc Săgeata verde să reușească să o readucă pe liniile din Podgoria Aradului, iar dacă vei ajunge prin Arad e musai să încerci să o vezi...

Fii rezonabil, cere imposibilul: mocăniţele noastre pe listele UNESCO

Revăzând acum lista mocăniţelor și pseudo-mocăniţelor din România am un sentiment puternic că noi românii lăsăm aurul să ni se scurgă printre degete: până în prezent este sigur că elveţienii și austriecii au înţeles valoarea acestor trenuri de suflet din România, dar pentru români încă există dubii serioase; așa că am făcut o mică verificare prin listele cu obiective UNESCO, pentru a vedea ce se întâmplă cu asemenea trenuri prin alte colţuri ale lumii: Elveţia a înscris pe listele UNESCO faimoasa cale ferată montană ce străbate Albula și Bernina din munţii Alpi, sub numele de Rhaetian Railway in the Albula / Bernina Landscapes; Austria a înscris pe listele UNESCO celebra cale ferată montană din Semmering (cu care tocmai spuneam că se poate compara fără teamă și linia Oraviţa - Anina de la noi), sub numele de Semmering railway; iar India a înscris pe listele UNESCO un obiectiv numit Mountain Railways of India, care include căile ferate înguste montane din Darjeeling, Nilgiri și Kalka-Shimla; cu trenul din Darjeeling, faimos sub numele de Toy Train, trenul de jucărie din Himalaya, am călătorit și eu, cum puteţi citi aici.

Absolut deloc întâmplător, poveștile de succes ale mocăniţelor din România au ca protagoniști elveţieni și austrieci, care știu foarte bine, de acasă, care e valoarea enormă a unor trenuri precum mocăniţele noastre; oare chiar e nevoie să apară și un indian care să ne cumpere vreo mocăniţă, pentru a înţelege și noi românii ce putem face cu ele? E cât se poate de simplu: trebuie să visăm cu ochii deschiși că într-o bună zi pe lista UNESCO va exista și un obiectiv gen „Mountain Railways of Romania - Mocanitsa” (ce ar putea include, la prima strigare, cel puţin mocăniţele de pe valea Vaserului și valea Arieșului, plus Semmering-ul bănăţean), și să facem tot ce ţine de noi pentru a transforma acest vis în realitate.

Pare fantezist ceea ce spun? Bun, atunci citiţi și voi despre Rhaetian Railway in the Albula / Bernina Landscapes, Semmering railway și Mountain Railways of India și întrebaţi-vă încă o dată de ce poveștile de succes cu mocăniţe românești includ obligatoriu personaje din Elveţia și Austria: pentru că ei știu bine ceea ce noi nu putem sau nu vrem să vedem, că mocăniţele noastre sunt foarte valoroase pentru turism și chiar eligibile pentru listele UNESCO. Și oricum, o fantezie cu mocăniţe UNESCO ar fi mult mai frumoasă și mai rezonabilă decât una cu România ca ţară a vampirului Dracula sau alta cu Roșia Montană scufundată într-un lac de cianură; a propos, mocăniţa de Arieș trece chiar pe lângă Roșia Montană, ceea ce confirmă încă o dată că acolo trebuie făcut turism, nu minerit cu cianură...

Așa că hai să dăm mână cu mână, toţi cu inima română - elveţieni, austrieci, maghiari din Tg. Mureș și Sovata și poate chiar câţiva români - și să facem tot ce ţine de noi pentru nepreţuitele noastre mocăniţe; iar întâi și întâi să dăm mai departe poveștile frumoase despre mocăniţe, să ajungă la cât mai mulţi români, că doar-doar or ajunge și la cine trebuie; până una-alta eu vă invit să citiţi și povestea despre mocăniţe a celor de la LumeaMare.ro, care i-au instigat pe bloggerii de călătorii la sprijinirea mocăniţei de pe valea Hârtibaciului. Și nu uitaţi că România e doldora de mocăniţe, deci mocăniţi-vă...

post scriptum (zis și later edit): tot despre mocăniţe a mai scris și viajoa.ro.