Sikhii, războinicii Indiei (2)

Dacă tot văzusem monumentul celor trei martiri sikhi și muzeul sikh de pe bulevardul Chandni Chowk din Old Delhi am decis că e musai să vizitez și un templu sikh de pe aceeași arteră, numit Gurudwara Sis Ganj Sahib. Sikhii își numesc orice templu gurudwara, care înseamnă poartă către guru sau intrarea spre maestrul spiritual; iar Gurudwara Sis Ganj Sahib este clădit chiar pe locul în care povesteam recent că în noiembrie 1675 a fost martirizat cel de-al nouălea guru al sikhilor, Guru Tegh Bahadur, la porunca împăratului mogul Aurangzeb; așa că locul este sfânt pentru sikhi.

Omul în albastru: cum este când modelul tău poartă sabie și nu zâmbește

În templul sikh era o ordine și o curăţenie de-a dreptul surprinzătoare pentru India; ca în orice templu indian, a fost nevoie să mă descalţ și să-mi las sandalele la intrare, dar exista un loc special în care toate încălţările erau preluate de personalul auxiliar al templului, în schimbul unui bonuleţ cu număr, ceea ce mă scutea de obișnuita întrebare a turistului în India: oare îmi voi mai găsi mergătorii la întoarcere? Un alt personaj dintre ai casei mi-a arătat că trebuie să îmi pun pe cap un fel de batic de pânză, care să mai atenueze puţin impardonabila eroare de a nu purta turban; așa că nu mi-a rămas decât să mă conformez, ușurat că nu e nimeni pe acolo care să mă fotografieze...

În curtea templului se fâţâiau ţanţoși niște bătrâni sikh având toiege sau suliţe în mână și Kirpan, pumnalul tradiţional sikh, la brâu; era clar că ei sunt cerberii templului, care au grijă ca totul să decurgă așa cum se cuvine: ordnung und disziplin; l-am văzut pe unul din ei privindu-mă atent pentru a bifa rapid conformarea mea la cele două cerinţe obligatorii: picioarele goale și baticul în cap; un bărbat sikh m-a întrebat politicos dacă am nevoie de informaţii, dar fără să mă sâcâie în vreun mod și fără să încerce să mă convertească la sikhism; vorba evreului, în definitiv Dumnezeu e unul singur, atât că ne facem cumpărăturile în magazine diferite…

Am trecut pe lângă langar, cantina pe care o are orice templu sikh (în care oricine poate veni să mânânce gratis, fără a se face vreo discriminare că e sikh, hinduist sau turist din occident), și micile prăvălii laterale din care puteam să-mi cumpăr absolut toată recuzita sikh de care povesteam deunăzi (pumnal, pieptene, brăţară metalică și pantaloni scurţi) și după ce mi-am închis camera foto, ca să nu am de-a face cu cerberii cu toiege, am pătruns în Darbar Sahib, unde era liniște și frumos ca în 1001 de nopţi: o încăpere mare, luminoasă și împodobită moderat, fără opulenţă, având la mijloc, pe un tron sub baldachin, un exemplar al Guru Granth Sahib, cartea sfântă a sikhilor; însă obișnuitele statui de zeităţi indiene, împodobite sufocant cu ghirlande de flori, lipseau complet; ce deosebire uriașă între o asemenea Darbar Sahib, sala centrală a oricărui templu sikh, și întunecoasele altare ale templelor hinduiste!

La întoarcerea în curtea templului îmi mai doream un singur lucru: să prind măcar o poză cu unul dintre bărbaţii sikh în tunici albastre ce treceau marţiali pe acolo, cu ditamai săbiile la brâu; nu păreau deloc genul de muţunachi pentru turiști care să zică cheese când îndrepţi camera foto spre ei, așa că am încercat discret să îl fotografiez de departe pe unul care medita șezând turcește pe jos, mângâind calm boabele unui rozariu, cu ochii în gol; dar să nu vă închipuiţi că nu a remarcat că îl fotografiez! Calm și marţial în continuare, a schiţat un zâmbet înţelegător pentru bietul european, după care a ridicat o mână spre mine, cu un gest scurt și poruncitor, făcându-mi semn să mă apropii; am executat comanda, ușor timorat dar încântat că omul cu sabie e dispus să se lase fotografiat de aproape, spre deosebire de bătrânul sadic ce făcea de gardă la monumentul celor trei martiri sikhi și care se jucase cu mine de-a`scunsa; dar să nu va închipuiţi că văzând camera foto la doi pași de el sikhul meu a zâmbit, s-a umflat în pene sau a pozat în orice alt mod, cum ar fi făcut un om obișnuit! A făcut un singur lucru: și-a reaţintit privirea în gol, cu același aer de sălbăticiune gata să îţi sară în beregată în orice clipă; iar când i-am mulţumit pentru poze de-abia a catadicsit să îmi arunce o privire nepăsătoare, fără să spună nimic și fără să miște nimic altceva decât boabele rozariului…

Mai târziu aveam să aflu, urmărind la televizor un documentar despre sikhi, că sikhul acela în tunică albastră și cu sabie nu putea fi decât un Nihang; numiţi și Akali, acești Nihang constituie un ordin militar sikh perpetuat până în zilele noastre și sunt consideraţi elita comunităţii sikh, cei mai buni și cei mai respectaţi dintre sikhii de oriunde; îmbrăcaţi în tunici de un albastru electric sau mai rar în portocaliu, sikhii Nihang poartă săbii și suliţe la vedere și afișează un aer atât de belicos încât îţi taie orice chef de harţă cu ei; o dată pe an se adună toţi la marele festival sikh numit Hola Mohalla, desfășurat în cel de-al doilea loc sfânt al sikhilor, orășelul Anandpur Sahib de la poalele Himalayei, aflat la doi pași de graniţa cu statul Himachal Pradesh; iar acolo se întrec în lupte precum gatka cu săbii de lemn, pentru a-și arăta îndemânarea de războinici, ori concursuri de călărie, sau ascultă poezii și kirtan, muzică devoţională, participă la procesiuni militare și consumă bhang, un drog făcut din cannabis; așa că la proxima mea vizită prin India musai trebuie să văd și acest fabulos Hola Mohalla, care se ţine o săptămână, prin martie.

Și a propos de faima de războinici neînfricaţi a sikhilor, trebuie spus că termenul “sikh” are o triplă semnificaţie: prima este religioasă și desemnează religia fondată de Guru Nanak, de care povesteam recent, și pe aderenţii ei; a doua semnificaţie este etnică-lingvistică, întrucât majoritatea sikhilor sunt originari din regiunea Punjab, azi împărţită între Pakistan și India, și vorbesc limba punjabi; însă în India există și sikhi care vorbesc hindi sau alte limbi indiene (deși sikhii nu încurajează prozelitismul pot fi sikhi și cei din afara etniei punjabi) și nu toţi punjabii sunt sikhi, sikhismul fiind doar una din cele trei mari religii ale Punjabului, alături de islamism și hinduism; iar cea de a treia semnificaţie a termenului sikh este una pur militară: sikhii provin în mare parte din Kshatriyas, casta războinicilor, și sunt socotiţi mereu printre rasele marţiale ale Indiei, adică printre etniile indiene cu un apetit războinic înnăscut, ce-i deosebește clar de majoritatea pacifistă a indienilor; cele mai importante etnii războinice indiene sunt sikhii, gurkhas din Nepal și ţinuturile himalayene învecinate, rajputs din Rajasthan și nordul Indiei, dogras din Jammu (care invadaseră nebunește Tibetul prin 1841, cum povesteam recent), garhwalis și kumaonis din Himalaya de la vest de Nepal, la care se adaugă pashtunii și unele etnii punjabi din Pakistanul de azi; britanicii au preţuit în mod deosebit rasele marţiale ale Indiei, înfiinţând un mare număr de unităţi militare cu efective recrutate din sânul acestor etnii, iar tradiţia e în mare măsură păstrată și în forţele militare ale Indiei de astăzi, bazate pe aproape aceleași rase marţiale.

Așa că fotografia mea cu omul în albastru, cu sabie și fără zâmbet, îmi este foarte dragă; iar când o privesc rememorez clipa în care Nihang-ul m-a chemat poruncitor să-l fotografiez, fără să se împăuneze, fără să se clintească și fără să zâmbească, și înţeleg încă o dată de ce sikhii au fost, în ultimele două secole și ceva, războinicii Indiei…

Sikhismul, între apă și foc

Spuneam deja în postarea precedentă că religia sikh a fost fondată de marele maestru Guru Nanak pe la finalul veacului 15, cu intenţia de a sintetiza cele două mari religii ale Indiei de atunci, hinduismul și islamismul, diferite între ele precum apa și focul: de la islamism a preluat spiritul de fraternitate și opoziţia faţă de sistemul castelor indiene și faţă de venerarea idolilor, iar de la hinduism a acceptat karma, renașterea și veneraţia faţă de guru, maestrul spiritual: chiar și cuvântul “sikh” vine din termenul sanscrit shishya - discipol, neavând nicio legătură cu Sikkim-ul aflat tot în India. Sikhii nu s-au sfiit însă să încalce limitele ambelor religii: în primul rând, au proclamat egalitatea femeilor cu bărbaţii, condamnând atât purtarea vălului musulman cât și obiceiul barbar numit sati, arderea văduvelor hinduiste pe rugul funerar al soţului; în al doilea rând, sikhii au respins nu doar politeismul hinduist ci și intoleranţa musulmană faţă de alte credinţe: sikhii nu încurajează deloc prozelitismul, și deși spiritul sikh include aceeași combinaţie incendiară ca și islamismul - fanatism și militarism - sikhii nu au impus niciodată alegerea favorită a musulmanilor, convertirea sau moartea; în fine, sikhii au eliminat din religia lor intermediarii și auxiliarii atât de numeroși în alte religii: în 1708, la moartea lui Guru Gobind Singh, al zecelea guru sikh, sikhii au dat curs solicitării acestuia de a-și îndrepta veneraţia nu atât către guru cât către Adevărul Absolut, și au decis proclamarea Granth Sahib (cartea sfântă a sikhismului, materializare a Adevărului Absolut) ca guru etern al sikhilor; așa se face că în sikhism nu există dogme, preoţi, călugări sau yoghini, iar pelerinajele la locuri sfinte nu sunt încurajate, din moment ce Dumnezeu este pretutindeni și nu doar într-un loc anume.

Ar fi fost de așteptat ca sikhismul să aibă o relaţie armonioasă cu ambele religii din care a provenit - islamismul și hinduismul, însă nu a fost așa: după doar două veacuri de la fondarea sikhismului era deja clar că sikhii sunt trataţi ca cei mari inamici ai islamismului indian, în timp ce relaţiile sikhilor cu hinduismul au rămas mereu foarte apropiate: era ceva normal ca familiiile hinduiste să-și crească un fiu (adesea primul) în spiritul sikh, iar căsătoriile mixte erau frecvente. Se pare că moștenirea cea mai de preţ pe care sikhismul a preluat-o din hinduism este totuși toleranţa și nu karma, renașterea sau maestrul, ceea ce face cu atât mai tragice evenimentele din 1984, când sikhii și armata indiană s-au înfruntat sângeros în Templul de Aur din Amritsar.

Una peste alta religia sikh poate fi sintetizată în cele trei principii trasate de fondatorul ei, Guru Nanak: Vand Chakko - împarte-ţi avutul cu alţii și ajută-i pe cei ce au nevoie, Kirat Karo - muncește sârguincios și cinstit, fără exploatare sau fraudă, și Naam Japo - meditează la numele lui Dumnezeu (Waheguru), pentru a învinge demonii și a elimina suferinţa. În alte cuvinte Guru Nanak susţinea că o viaţă activă, creativă și pragmatică trăită în adevăr, fidelitate, auto-control și puritate ar fi mult mai bună decât o existenţă pur contemplativă, ca a asceţilor hinduiști: aflarea Adevărului este mai înaltă decât orice altceva; dar și mai înaltă este trăirea Adevărului. Iar cu asemenea principii, de un pragmatism absolut surprinzător pentru spaţiul indian, nu este nicio mirare că sikhii sunt minoritatea indiană cea mai prosperă, bine-situată și vizibilă în India și în afara ei; și având în vedere cultul sikhilor pentru muncă, cinste și adevăr chiar m-aș încumeta să afirm că sikhii sunt protestanţii Indiei…

Sikhii azi: de la războinicii Indiei la motocicliștii Indiei

În 1947 India britanică s-a împărţit în India și Pakistan, iar graniţa dintre cele două noi state independente a fost trasată chiar prin mijlocul Punjab-ului locuit de sikhi; evenimentul, rămas în istorie drept Partiţia din 1947 (și surprins de faimosul scriitor Salman Rushdie în romanul Rușinea), a generat o tragedie umană de proporţii colosale, în care marii perdanţi au fost sikhii: mulţi dintre musulmanii din partea indiană a graniţei au ales plecarea în Pakistan, hinduiștii din partea pakistaneză au optat în masă pentru refugiul în India, iar sikhii s-au văzut prinși la mijloc între hinduiști și musulmani. Obligaţi să aleagă între Pakistan și India sikhii au ales India: să rămână între vechii lor inamici musulmani ar fi fost sinucidere curată, în timp ce între sikhi și hinduiști au existat mereu relaţii cel puţin bune; așa că au părăsit în masă Pakistanul nou creat pentru a se stabili în partea indiană a Punjab-ului. Reașezarea de populaţii de-a lungul noii graniţe a fost însoţită de masacre înfiorătoare: înfuriaţi că noua graniţă trecea exact prin inima teritoriului locuit de sikhi, aceștia s-au răfuit întâi cu musulmanii, ca fiind cei ce provocaseră partiţia; musulmanii au răspuns cu masacre împotriva sikhilor și hinduiștilor, hinduiștii au intrat și ei în joc cu masacre împotriva musulmanilor iar ceea ce a urmat a fost o baie de sânge care a înroșit pentru multă vreme graniţa de nord-vest a Indiei. Oricum, dacă înainte de 1947 sikhii și hinduiștii compuneau vreo 20 % din populaţia uriașă a Pakistanului, astăzi ei mai adună doar 1 %, împreună: restul au murit în masacrele din 1947, s-au refugiat în India sau au fost forţaţi să se convertească la islam după ce au ales să rămână în Pakistan.

Așadar în 1947 aproape două treimi din Punjab-ul locuit de sikhi, incluzând vechea capitală Lahore, a fost dobândită de Pakistan-ul musulman, Punjab-ul pakistanez fiind azi cea mai bogată și mai populată regiune a Pakistanului, în care sikhii au rămas doar o fantomă a istoriei; iar partea indiană a Punjab-ului, numit și Punjab-ul de est, a constituit statul cu același nume din cadrul Indiei. Sikhii însă doreau un stat al lor, așa că mișcarea în acest sens, numită Punjabi Suba, a condus în 1966 la împărţirea statului indian Punjab în trei state: Haryana, cu majoritate de religie hinduistă și de limbă hindi, Punjab, cu majoritate de religie sikh și de limbă punjabi și Himachal Pradesh la poalele Himalayei, cu o populaţie foarte diversă și cu zeci de limbi pahari (despre care povestit pe larg aici) dar cu majoritate tot hinduistă. Tensiunile din Punjab-ul indian nu s-au terminat aici: rămași fără vechea capitală Lahore, luată de Pakistan, atât cei din Haryana cât și cei din Punjab și-au dorit cu patimă fixarea capitalei statului în orașul nou construit Chandigarh, așa că guvernul federal al Indiei a soluţionat dilema într-un mod  inedit: a declarat Chandigarh teritoriu al uniunii, după care le-a permis ambilor pretedenţi să își stabilească sediul statal în oraș. Iar astăzi există clădiri în Chandigarh în care la un etaj vei găsi autorităţi centrale ale statului Haryana, iar la alt etaj, autorităţi ale statului Punjab: India e un tărâm greu de înţeles pentru noi, nu-i așa?

Sikhii aveau acum un stat al lor, și la prima vedere puteau fi mulţumiţi; însă ei au continuat să militeze pentru un stat independent sikh, numit Khalistan, separat de India și uneori imaginat cu graniţe mult mai întinse decât teritoriul ocupat de sikhi în India; paradoxal, lupta pentru Khalistan era îndreptată chiar împotriva Indiei care oferise sikhilor un cămin în 1947. Guvernul Indiei nu a agreat și acest proiect, iar sikhii nu s-au lăsat descurajaţi și au încercat să impună Khalistan-ul peste voinţa autorităţilor din Delhi, apelând și la acţiuni teroriste; așa s-a ajuns, din păcate, la ceea ce a fost numit extremismul sikh. Momentul culminant al mișcării pentru Khalistan a fost anul 1984, când conflictul tot mai acut dintre militanţii sikh și guvernul indian a determinat-o pe Indira Gandhi să ordone atacarea faimosului Harmandir Sahib, Templul de Aur din Amritsar, de către tancurile și blindatele armatei indiene; foarte probabil că acesta a fost cel mai urât episod din istoria tânărului stat indian: în acea luptă au murit sute de civili, iar sikhii au considerat că Templul de Aur, locul cel mai sfânt al tuturor sikhilor, a fost profanat, așa că în semn de protest și-au dat demisiile în masă din administraţia și din armata indiană, trimiţând înapoi guvernului indian decoraţiile primite după ani de serviciu credincios faţă de India; patru luni mai târziu, Indira Gandhi a fost ucisă de doi sikhi din garda sa de corp, ca răzbunare, după care vreo 3000 de sikhi au fost uciși în progromurile anti-sikh ce au urmat în India.

Astăzi India și sikhii par să fi uitat întâmplările tragice din 1984, dar foarte probabil că încă mai există resentimente ascunse și poziţii intransigente în ambele tabere, iar sikhii păstrează încă mult din spiritul belicos ce acum două secole a făcut din ei războinicii Indiei. Punjab-ul indian a revenit treptat la climatul de toleranţă atât de firesc Indiei, și îmi place să cred că avertismentul din 1984 a fost finalmente înţeles: chiar și cei mai buni prieteni, cum erau sikhii și indienii înainte de 1947, pot deveni dușmani de moarte atunci când își opun unul altuia forţa brută. Ironia sorţii face că între 1982 și 1987 președinte al Indiei a fost un sikh, Giani Zail Singh, iar de ani buni primul ministru al Indiei este Manmohan Singh, sikh născut în Pakistan, un om extrem de respectat în India și în afara ei; cei mai mulţi dintre indieni înţeleg foarte bine că India e în siguranţă în mâinile acestui sikh, și că India are nevoie de sikhi; și poate că și sikhii au înţeles că au nevoie de India…

În prezent sikhii sunt nici 2 % din populaţia Indiei, și totuși îi remarci adesea prin orașele indiene, ca militari (sikhii fiind vreo 10 % din forţele armatei și poliţiei indiene!...), mici comercianţi, meșteșugari sau funcţionari: prosperi, bine situaţi, dinamici, educaţi și intreprinzători, iar la nevoie luptători redutabili; există mulţi sikhi și la Bollywood, și este faimoasă priceperea sikhilor la tehnică și la vehicole de tot felul, ceea ce explică de ce în India vezi așa des sikhi pe motociclete. Însă și mai vizibili sunt sikhii din afara Indiei: dacă iniţial sikhii au creat comunităţi puternice și numeroase doar în ţările anglo-saxone - Anglia, S.U.A. și Canada, mai recent ei se extind atât în Europa continentală (Italia, Franţa și Olanda au deja comunităţi sikh înfloritoare, la care promit să se adauge Germania, Norvegia și Austria), cât și în Asia de sud-est și Oceania (în Malaezia, Australia, Tailanda, Filipine, Indonezia, Singapore, Noua Zeelandă și Hong Kong). Există comunităţi sikh și în Kuwait, dar și în Kenia, Tanzania și Uganda, din estul Africii. Una peste alta o parte foarte mare a indienilor emigraţi peste hotare sunt sikhi, ceea ce face ca locuitorii ţărilor gazdă să pună adesea semnul egal între indieni și sikh; bine văzuţi și bine ancoraţi în ţările de adopţie, sikhii din exil se încăpăţânează totuși să-și păstreze tradiţiile chiar și departe între străini, așa că și-au construit gurudwaras, temple sikh, peste tot pe unde au ajuns, și își poartă cu mândrie bărbile și turbanele inconfundabile; recent citeam că poliţia engleză lucrează la crearea unor turbane antiglonţ pentru cei 2000 de poliţai sikhi pe care îi are deja Marea Britanie, iar unui soldat sikh din garda de la Palatul Buckingham al reginei Angliei i s-a permis să-și poarte turbanul în locul tradiţionalei căciuli din blană de urs, chiar în timpul serviciului de gardă…

(Sursă foto)

p.s. poate vrei să citești și prima parte a acestei postări - Sikhii,războinicii Indiei (1).