Acum vreun mileniu era unul dintre cele mai mari orașe ale lumii și cel
mai mare oraș al Europei occidentale: avea mai bine de cinci sute de mii de locuitori,
3000 de moschei, 300 de băi publice, zeci de palate superbe, o universitate
prestigioasă și o bibliotecă uriașă, cu sute de mii de volume, iar califii musulmani
din dinastia omeiazilor își stabiliseră aici centrul stăpânirii lor; splendoarea
sa era egalată doar de cea a Bagdad-ului, iar o parte din poveștile celor 1001
de nopţi puteau foarte bine să se petreacă tot aici, în Córdoba, capitala
Spaniei arabe. Astăzi Córdoba înseamnă cea mai întinsă arie urbană declarată ca
patrimoniu UNESCO, iar ca întindere este al doilea oraș vechi din toată Europa;
și încă nu v-am spus nimic despre frumoasa frumoaselor din Córdoba, La
Mezquita…
Când am ajuns în Córdoba știam deja că există 1001 de motive să trec peste aerul auster cu
care te întâmpină Córdoba și să descopăr cât mai mult din frumuseţea fostei
metropole orientale a occidentului; așa că am pășit cu încredere pe Puente
Romano, podul de piatră cu 16 arcuri impozante construit de romani acum vreo
două milenii peste fluviul Guadalquivir, și m-am îndreptat direct
către atracţia majoră a Córdobei: marea moschee din Córdoba, căreia i se mai
spune (deloc în glumă, cum ar părea) și moscheea-catedrală
din Córdoba; însă cei ce o iubesc îi spun cu duioșie doar La Mezquita;
adică Moscheea.
Pe dinafară La Mezquita dezvăluie o
construcţie de întindere uriașă și de formă aproape pătrată, deloc
impresionantă prin înălţime dar bogat decorată cu motive orientale. Intrând pe
poarta numită Puerta del Perdón, pe lângă turnul cunoscut drept Torre (clopotniţa
creștină ce a înlocuit minaretul islamic al moscheii) vei pătrunde în Patio de
los Naranjos, Curtea Portocalilor, unde
acum vreun mileniu credincioșii musulmani își făceau spălările rituale de
dinainte de rugăciuni.
Apoi pătrunzi în moscheea propriu-zisă, și după câţiva pași rămâi cu
gura căscată: 856 de coloane, legate între ele cu arce duble dungate în alb și
roșu, se înșiră cu infinită răbdare, la intervale regulate, în toate
direcţiile; pe cât de simplu pe atât de elocvent, motivul coloanelor cu arce
duble în alb și roșu, repetat de sute de ori în jurul tău, te face să simţi
limpede cât ești de mic și de neînsemnat; habar nu am dacă în modul acesta (complet
lipsit de orice trufie arhitectonică, să recunoaștem) s-a intenţionat
reproducerea la scară mică a universului, dar ceea ce rezultă e un spaţiu care
te îndeamnă la interiorizare și în care te poţi simţi în același timp sub cerul
liber, într-o pădure, într-o oază cu palmieri, într-o clădire făcută de mâna
omului sau oriunde altundeva: cele 856 de coloane pot închipui aproape orice.
Nimic de zis, La Mezquita
are și locuri în care meșterii arabi de-a acum 1200 de ani s-au jucat cu piatra,
cu imaginaţia și cu motivele orientale, închipuind din ele locuri fabulos
împodobite cum este Mihrab-ul, nișa de rugăciune ce potrivit tradiţiei musulmane
trebuie îndreptată cu faţa spre Mecca; despre acest Mihrab, împreună cu cupola
de deasupra sa, se spune că este unic în lume, fiind bogat decorat cu mozaic
bizantin (aplicat de meșteri aduși acum un mileniu și ceva tocmai din Constantinopol)
ce înfăţișează motivele geometrice și florale atât de dragi artei islamice, la
care se adaugă inscripţii din Coran; însă una peste alta nota generală a Mezquitei este
de simplitate extremă, dată de cele 856 de coloane cu arce duble dungate în alb
și roșu. Iar simplitatea aceasta nu o face cu nimic mai puţin frumoasă, ci dimpotrivă.
Povestea Mezquitei este grozav de lungă, pentru că
pe locul ei a existat întâi un templu roman iar apoi o biserică creștină, încă
din vremea vizigoţilor; după cucerirea arabă a Córdobei locul a fost întâi
împărţit între creștini și musulmani, iar apoi musulmanii au cumpărat partea creștină, deși situaţia le permitea s-o ia cu
forţa (islamismul de atunci era cu totul diferit de cel de azi: intoleranţa și
fanatismul orb îi erau complet străine); lucrările la marea moschee de azi au
început în 784, la cererea emirului Abd al-Rahman I, și au continuat timp
de 200 de ani, până în 987; o parte
din piatra folosită pentru construirea Mezquitei provine de la templul roman ce
s-a aflat aici înainte de ridicarea bisericii creștine a vizigoţilor și
dintr-un amfiteatru roman apropriat. Cunoscătorii spun că Mezquita are multe
trăsături comune cu marea moschee din Damasc, din Siria, ce i-a servit ca model; oricum, Mezquita a fost
faimoasă în toată lumea islamică de acum un mileniu și i-a scutit pe musulmanii
din Córdoba de lungul pelerinaj la Mecca: firește, din moment ce ai minunăţia
de Mezquita la doi pași de tine de ce să te mai duci tocmai la Mecca?
Povestea jenantă a Mezquitei
In 1236
Reconquista spaniolă împotriva maurilor a ajuns la Córdoba, care a fost
recucerită și adăugată lumii creștine, iar învingătorii au decis că Mezquita
trebuie transformată din moschee în catedrală catolică; așa că în mijlocul Mezquitei te vei pomeni brusc în faţa unei
barbarii: spaţiul ocupat de 60 de coloane a fost siluit fără milă de arhitecţii
spanioli din 1523 și transformat în catedrală catolică; trufașă ca orice
învingător, catedrala catolică se potrivește cu La Mezquita exact ca nuca în
perete, ea fiind cea care a dat numele acela bizar, de moschee-catedrală; îngerași baroci și renascentiști și alte
blizbizuri foșgăitoare ale artei europene de duzină din secolul 16 își etalează
cu mândrie stupidă lucirile metalice, înconjuraţi cu resemnare de aceleași
coloane cu arce duble în alb și roșu; învingători ai arabilor ce ridicaseră
aici Mezquita, spaniolii au ţinut neapărat să-și aducă și ei contribuţia la
splendoarea Mezquitei, ridicând în mijlocul ei această Capilla Mayor ce compune
catedrala propriu-zisă; au reușit exact pe dos: catedrala este locul cel mai
urât al Mezquitei, aducând cu sunetul strident și metalic al unei goarne
stricate și remarcându-se printr-un singur lucru: trufie și dispreţ faţă de învins.
Se zice că deși împăratul Carol Quintul își dăduse acordul pentru ridicarea
catedralei, când a văzut cum a fost mutilată Mezquita ar fi regretat adânc
eroarea, reproșându-le arhitecţilor: aţi
construit aici ceva ce oricine putea construi oriunde altundeva, dar aţi
distrus ceva ce era unic în lume.
Puţin mai încolo de catedrală vei găsi încă două semne ale creștinării
cu forţa a Mezquitei: două capele creștine numite Capilla de Villaviciosa și
Capilla Real, ridicate în 1377, în stil mudéjar; însă ele reușesc totuși să se
armonizeze cu La Mezquita, fără să distoneze cu ea precum catedrala, care
rămâne, fără dubii, povestea cea mai jenantă din întreaga istorie a Mezquitei.
Există și
un revers la siluita transformare a Mezquitei în catedrală catolică: campania
încăpăţânată pe care în zilele noastre o duc musulmanii Spaniei pentru a li se
permite să se roage iar în Mezquita, readucând-o astfel la ce a fost până în
1236; până acum s-au opus cererii atât autorităţile bisericești spaniole cât și
Vaticanul, dar e clar că musulmanii nu au de gând să se lase bătuţi; iar în
aprilie 2010 a existat și un incident foarte mediatizat, în care doi turiști
musulmani din Austria s-au bătut cu personalul de securitate al Mezquitei: cei
doi îngenuncheaseră în moschee și începuseră să-și facă rugăciunile musulmane
acolo, în pofida interdicţiilor în acest sens; asta se petrecea taman în
Săptămâna Patimilor, cu puţin înainte de Paște...
Córdoba, în câteva cuvinte: ce să vezi, ce să știi,
când să vii
La mică distanţă de La Mezquita se află Juderia, vechiul cartier
medieval al evreimii din Córdoba: un păienjeniș de străduţe înguste și cochete mărginite
de case cu ziduri orbitor de albe, cu fier forjat la balcoane și ferestre;
trebuie spus că evreii au cunoscut în Spania arabă probabil cea mai bună
perioadă a istoriei lor medievale: nu doar că erau una dintre comunităţile
majore ale Andaluziei maure, ci au atins undeva în jurul anului 1000 o remarcabilă
înflorire materială și culturală; iar despre sinagoga din Juderia se zice că
este singura sinagogă medievală rămasă în toată Andaluzia. Pe alocuri prin
Juderia vei putea vedea patios, acele
curţi interioare în stil maur, pline de flori; iar într-o piaţă încântătoare se
află statuia faimosului filozof evreu Moses Maimonides (1135-1204), născut la Córdoba
dar bine cunoscut lumii islamice a acelor vremuri.
La sud-vest de Mezquita, pe malul Guadalquivir-ului, se află Alcázar de los
Reyes Cristianos (Palatul Regilor Creștini), fostă reședinţă a regilor Spaniei;
construit în 1328 cu grădini mărginite de chiparoși, bazine de apă și fântâni în
stil maur, între 1500 și 1820 a fost reședinţă a Inchiziţiei spaniole.
Vis-a-vis de Mezquita se
află Palacio Episcopal, în care sunt Muzeul Diocezan și oficiul de turism; iar
la capitolul muzee, palate și biserici creștine mai trebuie menţionate Museo de
Bellas Artes, muzeul-palat din sec. 14 Palacio de Viana, Plaza del Potro din sec.
16 (se spune că Cervantes a scris Don Quijote în posada din această piaţă), Muzeul arheologic, Museo Taurino (dacă
ești pasionat de corride), Palacio de la Merced și cele 12 biserici fernandine
construite de regele Ferdinand de Castilia în sec. 13, după recucerirea Córdobei.
Vestigiile romane ale
Córdobei nu sunt nici ele de neglijat: la Puente Romano (podul roman) se adaugă
templul roman, teatrul, mausoleul, cele două forumuri, amfiteatrul și ce a mai
rămas din palatul împăratului Maximian, compunând șantierul arheologic
Cercadilla, precum și zidurile romane ce înconjurau orașul acum două milenii,
laolaltă cu mai multe turnuri și trei porţi (Puerta de Almodóvar, Puerta de
Sevilla și Puerta del Puente, la capătul nordic al podului roman) din cele 13
pe care le avea metropola romană.
În afară de La Mezquita mai există și alte vestigii arabe, cum sunt Torre de la Calahorra,
la capătul sudic al podului roman (cu un mic muzeu ce merită văzut și cu cea
mai bună vedere spre orașul vechi și spre Mezquita), Molinos arabes, cele 11 mori arabe de pe fluviul
Guadalquivir, și niște băi arabe; iar marele meu regret este că nu am reușit să
văd și șantierul arhelogic Medina Azahara, de lângă Córdoba; aici s-a aflat un
palat imens și superb construit în 936 de califul Córdobei, unul din cele mai
mari monumente ale Spaniei maure; nu-i nimic, mi-a rămas pentru data viitoare...
Una peste alta în Córdoba vei găsi o
puzderie de mărturii în piatră ale istoriei sale: a fost întâi oraș cartaginez,
sub numele de Kartuba, care a
fost cucerit de romani în 206 î.e.n.; în timpul lui Cezar a devenit
capitala provinciei romane Hispania Baetica, fiind cel mai mare oraș al Spaniei
romane, iar după căderea imperiului roman a fost cucerită de vizigoţi și apoi
de bizantini, în timpul împăratului Justinian. După 711 a fost cucerită de
arabi, sub numele de Qurṭubah a ajuns
în 716 capitala Spaniei arabe subordonate Califatului de Damasc, iar în 766 a
devenit capitala emiratului arab independent Al-Andalus, condus de dinastia omeiazilor
(Umayyad). Între 929 și 1031 Córdoba a fost capitala Califatului de Córdoba, condus
de aceeași dinastie a omeiazilor, iar momentul ei de apogeu a fost în secolul
10, când de aici erau conduse întreaga Spanie arabă și o bună parte a
Maghreb-ului african; în tot occidentul mai exista un singur oraș care se putea
compara cu Córdoba de atunci: Palermo,
metropola arabă din Sicilia.
A urmat decăderea ireversibilă a Córdobei, începută cu prăbușirea califatului
în 1031; Córdoba a devenit capitala unui mic taifa, un regat maur independent, apoi a fost cucerită de regatul
maur din Sevilla în 1070, după care a trecut în mâinile dinastiilor maure ale
Amoravizilor și Almohazilor; în 1236 a fost recucerită de regele castilian
Ferdinand al III-lea, iar din metropolă orientală a occidentului a ajuns cu
timpul un biet oraș provincial de doar 20.000 de locuitori, undeva prin sec.
18. Una peste alta cordobanii sunt grozav de mândri de trecutul lor: la
povestea de mai sus trebuie adăugat că în Córdoba s-au născut filozoful stoic Seneca, poetul roman Lucan,
filozoful arab Averroes și filozoful evreu Moses Maimonides; ba chiar și
faimosul matador spaniol Manolete este tot din Córdoba...
În fine, perioada cea mai indicată pentru a ajunge în Córdoba este luna
mai, când orașul găzduiește, cu un tupeu tipic andaluz, exact trei sărbători: Cruces de Mayo la începutul lunii, când
cruci mari, împodobite cu flori, sunt amplasate în pieţe și pe străzi, însoţite
de mâncarea și muzica de rigoare; Fiesta
de los Patios pe la mijlocul lunii, ce debutează cu o paradă numită Bătălia
Florilor și continuă cu un concurs între cele mai frumos împodobite curţi (patios) din Córdoba; iar la finalul
lunii este Feria de Córdoba, numită
și Feria de Mayo, despre care am înţeles că aduce mult cu surata ei mult mai
celebră din Sevilla, Feria de Abril. Așa că dacă ești pe aproape, prin Malaga
(unde poţi ajunge cu avionul din România) sau Sevilla, fă bine și suie-te
într-un tren (sunt destule, iar din Sevilla sunt directe) și dă fuga la Córdoba
să vezi cum sărbătoresc andaluzii: la asta se pricep cel mai bine, aș spune eu
după ce i-am văzut în acţiune timp de câteva zile, la Feria de Abril...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu