Călătorie în timp prin Bucureștiul altor vremuri: Mărcuţa

Mare surpriză am avut mai zilele trecute, trecând pe Bd. Pantelimon, când am văzut pe stânga drumului un indicator mare spre Mânăstirea Mărcuţa; Mărcuţa? stai așa, de unde știu eu numele ăsta? Păi nu aici a fost internat marele Eminescu, în ultima perioadă a vieţii, când fusese declarat (mai mult sau mai puţin justificat, zic gurile rele) nebun? ba bine că nu! așa că hai să arunc o privire ici-colo pe acolo, mi-am zis...

O poveste începută în 1587, cu logofătul Dan

Indicatorul m-a îndreptat pe o străduţă numită tot Mărcuţa, care s-a strecurat pâș-pâș între blocuri și case până la mică distanţă de lacul Dobroești, lăsând departe în urmă zgomotul bulevardului. Întâi a apărut o biserică mare, nouă și trufașă, iar imediat după ea un zid vechi, cu o poartă pe potrivă; aici era intrarea în Mânăstirea Mărcuţa.

Altă surpriză a fost chiar în faţa porţii de intrare în mânăstire, când am citit explicaţiile succinte de pe plăcuţa de monument istoric pusă acolo: Mânăstirea Mărcuţa a fost ridicată la 1587! Recunosc, cât se poate de rușinat, că habar nu aveam că are o asemenea vechime mai mult decât respectabilă; se pare că în Bucureștiul nostru (ne)iubit Mărcuţa este întrecută la vechime doar de biserica Curţii Domnești, așa că e cât se poate de limpede că și dacă bietul Eminescu nu ar fi ajuns pe aici Mărcuţa tot ar fi meritat să-ţi scoţi pălăria în faţa ei.

Iar cel care a ctitorit în 1587 Mânăstirea Mărcuţa și biserica „Sf. Arhangheli Mihail și Gavril” din curtea acesteia a fost marele logofăt Dan, un personaj foarte respectat din Valahia acelor vremuri, care ulterior ar fi făcut parte și din Divanul domnesc, ca vistiernic al lui Mihai Viteazu; însă în 1587 Mihai Viteazu încă nu ajunsese la domnie, iar domn al Ţării Românești era Mihnea al II-lea Turcitul, poreclit astfel pentru că trecuse la islamism.

Jupâneasa Vișana, Ipsilanti și ciuma lui Caragea

Aproape un veac mai târziu a intrat în scenă și strănepoata lui Dan Logofătul, jupâneasa Vișana, zisă și Mărcuţa pentru că era fiica lui Marcu Armașul: ea a reparat mânăstirea și a închinat-o Mitropoliei în anul 1679, lăsând posterităţii și numele de Mărcuţa, sub care mânăstirea a ajuns până în zilele noastre.

Mărcuţa a fost apoi renovată de mitropolitul Ștefan în 1733, iar în 1779 a fost întărită de domnitorul Alexandru Ipsilanti, de la care au rămas impresionantele sale ziduri de apărare și turnul-clopotniţă. Așa se face că Mărcuţa, înconjurată de ziduri groase ca de cetate și având două porţi zdravene, a ajuns printre locurile fortificate din Bucureștiul fanariot, in care domnul sau boierii se puteau refugia în caz de „răzmeriţă” sau „răzbel”. Același Ipsilanti a scos mânăstirea din puterea Mitropoliei (cam cu forţa, zic unii) și a închinat-o ca metoh mânăstirii Halkis de lângă Constantinopol; gurile rele spun însă că închinarea a fost formală și că familia Ipsilanti a păstrat de fapt stăpânirea ei, utilizând-o cu sârg pentru a-și rotunji veniturile; nimic nou sub soare, va să zică: asemenea metode fanariote poţi vedea și astăzi, la tot pasul, în politica dâmboviţeană.

În perioada epidemiei de ciumă din 1813, rămasă în istoria noastră drept „ciuma lui Caragea”, Mânăstirea Mărcuţa și clădirile învecinate (numite „casele Ipsilanti”) au devenit bolniţă sau lazaret, adică spital de contagioși; pesemne acesta e motivul pentru care se spune că Mărcuţa a fost primul spital din Ţara Românească. O vreme la Mărcuţa au fost adăpostite prostituatele bolnave, "spre căutare", iar după 1829 au fost aduși aici cerșetorii și bolnavii mintali de la Schitul Balamuci sau Malamuc, unde erau internaţi cei ce "balamuţeau" (adică o luau razna) și de la care vine cuvântul românesc "balamuc". Iar din 1840 Mânăstirea Mărcuţa a funcţionat oficial ca azil sau ospiciu de "smintiţi", până la 1924.

O scurtă oprire în 1889: Eminescu, pacient la Mărcuţa

Eminescu a ajuns în ospiciul de la Mânăstirea Mărcuţa la 3 februarie 1889, într-o stare deloc bună, dacă ne luăm după mărturiile epocii: „mâzgălea zidurile şi ulucile cu bucăţi din poeziile sale şi cu contabilitatea comorilor presupuse ce avea, pentru a cumpăra moşii, cât mai multe moşii, Ipoteştii, lumea întreagă şi chiar institutul Caritatea, al cărui proprietar se credea. Se socotea Matei Basarab reîncărnat. Poetul spune că are în capul său o mulţime de diamante, din care cauză îi atârnă greu...”

Se spune că cei care l-au vizitat pe Eminescu la Mărcuţa au găsit pereţii camerei lui mâzgăliţi în cărbune cu crâmpeie din poeziile sale; însă după plecarea poetului în sanatoriul din str. Plantelor (unde a și murit în puţin timp, la 15 iunie 1889) pereţii camerei lui au fost acoperiţi cu var, ignoranţă și nepăsare; se pare că după revoluţie varul ar fi fost înlăturat, lăsând iar la vedere versurile scrise cu cărbune de Eminescu, însă din câte am citit eu pe net clădirile fostului azil de nebuni ar fi fost recent demolate și complet reclădite de primăria sectorului 2, așa că trebuie să se fi ales praful și de fosta odaie a lui Eminescu; ceea ce mă îndeamnă să parafrazez o cunoscută vorbă de-a noastră: varul trece, ignoranţa și nepăsarea rămân...

Și astăzi: „arabescuri” dâmboviţene și vreo două întrebări apăsate

Mărcuţa mai are încă o surpriză pentru călătorul ajuns dincolo de zidurile sale: motivele decorative ce împodobesc zidurile exterioare ale vechii biserici din curtea mânăstirii, pe cât de frumoase pe atât de neobișnuite pentru arhitectura noastră religioasă, dacă nu chiar pentru arhitectura noastră în genere. Recunosc însă că nu prea sunt dus pe la biserică, deci nu pot pretinde a fi un specialist în domeniu, așa că vă las pe voi să judecaţi, după ce vedeţi pozele de mai jos, dacă mai sunt asemenea decoraţiuni florale, aducând pe alocuri cu arabescurile orientului islamic, pe zidurile bisericilor noastre. Oricum, pe net poţi citi despre biserica Mărcuţa că e clădită în stil muntenesc și are planul inspirat după cel al bisericii Cozia, fiind păstrată până azi într-o formă apropiată de cea iniţială, însă nu vei găsi nimic despre misterioasele „arabescuri” dâmboviţene.

Din păcate însă aceste motive decorative par a fi pe alocuri (aproape) șterse de intemperii, de timp și de nepăsarea celor care azi au Mărcuţa în grijă; eu aș fi preferat să văd picturile de pe zidurile vechii biserici bine conservate, așa cum merită (mai ales că ultima renovare a bisericii pare să fi fost terminată tocmai prin 1976!), dar din câte am văzut eu acolo efortul urmașilor logofătului Dan și ai jupânesei Vișana a fost concentrat exclusiv către ridicarea noii biserici, mare și trufașă, din faţa mânăstirii. Poate aude cineva, și face ceva; să sper, sau să nu sper?!...

Și dacă tot a venit vorba de urmașii logofătului Dan și ai jupânesei Vișana, indiferent cine or fi ei, am să profit de ocazie să le dau repede, așa în silă, un patru la purtare: când eram în curtea mânăstirii cu camera foto în mână am fost apostrofat de o femeie în straie de călugăriţă că nu am voie să fotografiez în curtea mânăstirii; deci nu în biserică, să fie clar! Unde scrie asta?, am întrebat-o pe femeie, știind bine că așa ceva nu poate fi decât un abuz nerușinat, pe care nici măcar nu avuseseră tupeul să-l scrie pe vreun anunţ din mânăstire. Doar cu aprobare de la Părintele Paroh!, mi-a aruncat în grabă femeia în timp ce se îndepărta, ghicind pesemne că nu o va scoate la capăt cu mine. Unde scrie asta?, am întrebat-o iarăși. Părintele Paroh!, mai adăugă femeia o dată, apăsat și grav, de parcă ar spune Sf. Petru în persoană, chiar el. Și mi-a arătat spatele, într-un gest pe care în cel mai bun caz îl pot socoti nepoliticos, dacă nu cumva mitocan de-a dreptul. Așa că următoarea jumătate de oră m-am plimbat prin curtea mânăstirii cu camera foto la vedere, așteptând cu capsa pusă să vină cineva să mă întrebe de aprobarea de la Părintele Paroh. Nu a venit nimeni, din fericire pentru el, pentru că eram foarte pornit să-i zic câteva chestiuni mai apăsate, dar asta nu mă împiedică să le zic acum: oare de ce încearcă să gonească, printr-un asemenea comportament nesimţit, puţinii vizitatori ce ajung pe la Mărcuţa? Și oare ce justificare au pentru nesimţirea de-a lăsa să se șteargă frumuseţile acelea de motive pictate de pe zidurile bisericii?