Andaluzia, mini-ghid ici-colo

Catedrale, palate orientale ca în 1001 de nopţi, moschei, metropole moderne precum Sevilla și Málaga alături de unul din cele mai vechi orașe ale Europei, Cádiz, munţi cu vârfuri înzăpezite la doi pași de plaje mângâiate de soare, Pueblos Blancos, așezările albe din ţinutul bandiţilor, și ziduri albe din vechile cartiere arabe, având ferestre cu chenare ocru și balcoane de fier forjat; să mai adăugăm vinuri, corride, flamenco, rochii cu volane jucăușe, călăreţi trufași pe cai superbi și cârduri de señoritas în trăsuri pe la fiestele memorabile din aceste locuri. Acesta ar fi cel mai scurt rezumat pe care l-am putut face despre Andaluzia, ţinutul cel mai sudic, mai însorit și mai petrecăreţ al Spaniei, iar acum să-i depănăm pe îndelete întreaga poveste.

Andaluzia, puţină orientare în teren: de unde să începi

Prima problemă cu care se confruntă un călător atunci când a pus ochii pe o regiune nu tocmai mică cum e Andaluzia este unde să își stabilească centrul de operaţiuni andaluze, din care să pornească la cucerirea întregii Andaluzii; opţiuni sunt destule: am auzit pe cineva spunând că și-a fixat sediul temporar în Granada, perla coroanei andaluze, iar de acolo a făcut incursiuni de o zi în celelalte puncte de interes (eu parcă nu aș recomanda asta, din moment ce Granada este atracţia cea mai estică a ţinutului), după cum poate părea logic să te cazezi în Córdoba sau mai degrabă în Málaga, poarta aeriană a Andaluziei, aflată la marginea Costei del Sol și foarte bine plasată faţă de celelalte orașe andaluze.

Eu însă am preferat să mă stabilesc în Sevilla, capitala Andaluziei, din cel puţin două motive: este excelent legată prin mijloace de transport de toate celelalte puncte de interes din Andaluzia, inclusiv Cádiz (singura distanţă ceva mai mare din Sevilla fiind cea către Granada) și are atracţii suficient de multe (printre care și faimoasa Feria de Abril, fiesta faimoasă a Andaluziei) încât să fie necesare cel puţin trei zile pentru a putea spune cu mâna pe inimă că ţi-ai făcut o idee despre Sevilla; oricum, după ce am procedat în acest mod, alegând Sevilla drept centru de operaţiuni andaluze, pot spune liniștit că a fost o opţiune bună, pe care o recomand și altor călători.

Firește că există și soluţia mobilă, în care Andaluzia poate fi parcursă în circuit, mergând din loc în loc; în acest caz mi s-ar părea logic ca după sosirea în Málaga, unde te duc avioanele plecate din România, să pornești întâi spre ţinutul Pueblos Blancos, având drept capitală Ronda; apoi ar merita să pornești mai departe spre Cádiz, de unde să cârmești către Sevilla; din Sevilla ai putea pleca mai departe spre Córdoba, după care către Granada, iar apoi ai putea închide cercul ajungând iar în Málaga; de unde, dacă mai ai chef și timp de plimbare, poţi face și o mică incursiune pe Costa del Sol, ca să arunci un ochi prin mult-lăudatele staţiuni Marbella, Estepona, Fuengirola sau Mijas; cu condiţia să ţi-l iei înapoi, firește J...

Andaluzia clasică: Granada, Córdoba și Málaga

Granada, Córdoba și Málaga sunt atracţiile turistice cu care este cel mai adesea asociată Andaluzia, chiar dacă Málaga e alăturată companiei selecte a Granadei și Córdobei nu atât pentru atracţiile ei cât mai degrabă pentru că e marea poartă aeriană a Andaluziei și vecina Costei del Sol; și chiar dacă vei putea aloca puţin timp unei călătorii în Andaluzia este foarte probabil că acestea vor fi atracţiile andaluze de care te vei bucura, așa că voi începe cu ele.

Perla coroanei andaluze este Granada, ultimul bastion maur în Europa, unde se află faimoasa Alhambra, complexul de palate orientale în care a locuit până în 1492 emirul Boabdil, ultimul prinţ maur din Spania; aflată pe lista obiectivelor UNESCO, Alhambra e compusă din trei părţi diferite, iar dacă vei face ca mine și vei apărea la Granada ca o floare, fără rezervare prealabilă, vei putea vedea doar partea exterioară și Generalife, dar nu și inima Alhambrei, palatele nasride, și nu îţi va rămâne decât să te jelești cu vorbe pe lângă zidurile Alhambrei, cum am jelit și eu în postarea de aici. Însă contrar legendelor turistice (făcute pentru turiști comozi, mai degrabă) Granada nu se rezumă doar la Alhambra, iar dacă ajungi pe acolo e musai să te abaţi și prin vechiul cartier arab Albayzin și să îţi faci siesta prin Mirador de San Nicolas, cu ochii spre siluetele orientale ale zidurilor Alhambrei; sigur o sa înţelegi de ce când vei ajunge acolo, dacă nu cumva asta se va întâmpla mult mai curând, doar aruncând un ochi la fotografiile de aici.

Mergând mai departe, marea atracţie a Córdobei este fabuloasa La Mezquita, moscheea-catedrală a cărei construcţie a început acum vreo 1200 de ani în timpul emirilor arabi și pe care cuceritorii spanioli de mai târziu au mutilat-o parţial încercând să o transforme în catedrală; și ea se află pe lista UNESCO, iar povestea ei lungă și schimbătoare este aici. Firește, odată ajuns în Córdoba ai face bine să nu te rezumi doar la vizitarea Mezquitei, oricât de fascinant ar putea părea să te pierzi anonim printre sutele ei de coloane cu arce dungate în alb și roșu; în afară de moschee te mai așteaptă cel puţin Juderia (un loc grozav de pitoresc și extrem de andaluz, vechiul cartier medieval al evreimii din Córdoba), vestigiile romane ale Córdobei, începând cu fotogenicul Puente Romano (Podul Roman) și Alcázar de los Reyes Cristianos (Palatul Regilor Creștini), fostă reședinţă a regilor Spaniei, pe care le poţi vedea aici. Iar la mică distanţă de Córdoba se află și șantierul arhelogic Medina Azahara, unde în 936 a fost construit un palat imens și superb, pe care am fost nevoit să-l înscriu pe lista pentru data viitoare...

În fine, în Málaga vei descoperi cu surprindere că este nu doar unul din cele mai mari orașe ale Spaniei și orașul unde s-a născut Picasso, ci și posesorul unor vestigii maure de toată frumuseţea, după cum te poţi convinge aici: Alcazaba de Málaga, un palat fortificat construit în sec. 11 de mauri (care ar fi cel mai bine conservat asemenea palat din toată Spania), la care se adaugă Casco historico, vechiul nucleu maur al Málagăi, și Castillo de Gibralfaro, cocoţat pe o stâncă deasupra orașului și mării.

Andaluzia mai puţin știută: Sevilla, Ronda și Cádiz

Andaluziei clasice i se adaugă o Andaluzie mai puţin lăudată de ghiduri și mai puţin asediată de turiști (barem nu riști să păţești ca mine în Granada...), localizată în jumătatea vestică a regiunii; mă refer în primul rând, la Sevilla, care deși nu e creditată ca mare destinaţie turistică a Spaniei mi-a devenit simpatică foc după șederea acolo și pe care o laud fără reţinere, cel puţin pentru următoarele motive: catedrala uriașă a Sevillei (un exemplu reușit de arhitectură gotică, care ocupă locul 3 între cele mai mari catedrale creștine ale lumii), cele două turnuri celebre ale Sevillei, Giralda și Torre del Oro (pe cât de iubite de sevillani pe atât de fotogenice), Real Alcázar de Sevilla (un supeb complex de palate și grădini în stil predominant mudejar, început în timpul maurilor și construit mai departe sub regii castilieni), Plaza de España și Museo Arqueologico (două fantezii andaluze încântătoare, ridicate pentru expoziţia ibero-americană din 1929) și Casa de Pilatos; și ajunge să spun că atât Catedral de Sevilla cât și Real Alcázar se află pe lista obiectivelor UNESCO, iar Real Alcázar mi-a plăcut atât de mult încât aproape că m-am simţit răzbunat pentru ratarea Alhambrei; iar la toate acestea se adaugă, colac peste pupăză, nebunia andaluză numită Feria de Abril, fiesta ce se ţine an de an în Sevilla.

Ceva mai la sud-est de Sevilla se află Ronda, orășelul rupt în două de un canion adânc de 100 de metri adâncime și având case cocoţate pe ambele margini ale prăpastiei; pe cât de pitoresc pe atât de spectaculos datorită canionului din mijloc, Ronda are case albe, cu arhitectură tipic andaluză, o piaţă centrală încântătoare și un palat maur ce merită văzut; trebuie spus și că Ronda este cel mai cunoscut dintre așa-zisele Pueblos Blancos, așezările albe ale Andaluziei, care împânzesc ţinutul Serranía de Ronda dintre Málaga, Sevilla și Algeciras; iar dacă vei vrea să vezi și alte asemenea Pueblos Blancos du-te în Grazalema sau Zahara de la Sierra, de care se spune că arată grozav, ori în Setenil de las Bodegas, din care am văzut niște fotografii uimitoare: ditamai stâncile acopereau complet, ca niște poduri de piatră, porţiuni din străduţele orașului, casele de acolo fiind construite literalmente sub acele stânci.

Cádiz ar fi următoarea atracţie a Andaluziei vestice, adesea neglijată de turiștii grăbiţi: unul din cele mai vechi orașe ale Europei, Cádiz are peste trei milenii de istorie (în care locuirea în el a fost continuă!) și o alură surprinzător de maghrebiană, ce-ţi lasă impresia că te afli pe undeva prin nordul arab al Africii, un Casco Antiguo pitoresc, cuprinzând nucleul medieval al orașului, și o catedrală uriașă al cărei dom e acoperit cu ţigle aurite, amintind astfel de vremurile de glorie ale orașului, când prin Cádiz a trecut aurul Americii.

În fine, printre comorile Andaluziei de care știu doar din auzite ar mai fi munţii Sierra Nevada cu parcul naţional aferent și cu vârful Mulhacen de 3.478 metri, cel mai înalt din toată peninsula iberică, orășelele Baeza și Ubeda, cu monumente renascentiste incluse în patrimoniul mondial al UNESCO, și Parque Nacional del Coto de Doñana, la vărsarea în mare a fluviului Guadalquivir, declarat rezervaţie a biosferei de către UNESCO, unde foarte probabil se poate vedea o versiune mult mai îngrijită, deși nu mai frumoasă ori mai bogată, a deltei noastre. Iar Costa del Sol, cu celebrele staţiuni Marbella, Estepona, Fuengirola sau Mijas, cred că e îndeajuns de cunoscută și la noi. Și încă ceva: în sudul extrem al Andaluziei se află semi-enclava britanică Gibraltar, de unde englezii se încăpăţânează în continuare să controleze intrarea în strâmtoarea cu același nume, și unde zic unii că ar trăi singura maimuţă europeană; dar sigur ei nu au vizitat România, că se răzgândeau imediat J...

Andaluzia pentru epicurieni: vinuri, flamenco, fieste și alte lucruri serioase

Orice loc din lume are un asemenea capitol pentru epicurieni, în care poţi găsi de-ale gurii, gâtului, urechii, picioarelor, buzunarului și alte plăceri mai mult sau mai puţin nevinovate, însă capitolul pentru epicurieni al Andaluziei este vizibil supradimensionat faţă de altele, pentru un motiv cât se poate de simplu: Andaluzia e locul cel mai petrecăreţ din întreaga Spanie, deși se știe bine că spaniolii nu sunt nici pe departe un exemplu de popor muncitor și auster.

Bun, dar cu te poţi întoarce din Andaluzia? Cu ceramică de Granada, artizanat arab, accesorii flamenco și tradiţionale (cum ar fi castañuelas, castanietele spaniole, sau abanicos, evantaiele andaluze) și neapărat cu cd-uri cu muzică locală, zic eu; și musai cu ceva vin, pentru că Andaluzia are cel puţin trei vinuri care merită atenţie sporită: vinul de Jerez, provenit de pe lângă Cádiz (alb sec, tonifiat cu brandy, ușor amărui și aromat, o nebunie), vinul dulce (prea dulce...) de Málaga (de asemeni fortifiat cu brandy) și vinul ușor și sprinţar numit manzanilla; iar dacă tot am ajuns la capitolul „de-ale gurii” trebuie spus că Andaluzia stă excelent la capitolul mâncăruri cu fructe de mare și pește, pe care le poţi găsi în feluri precum sopas de pescado y mariscos sau în arroz a la marinera, iar odată ajuns acolo ar fi înţelept să guști și gazpacho, supa rece de roșii în care s-au pus o grămadă de chestii (inclusiv usturoi, atenţie), ori deja celebrele tapas.

În Andaluzia una dintre marile atracţii este muzica și dansul, așa că e musai să faci distincţia între muzica flamenco, născută chiar în Andaluzia (foarte probabil cu aport deloc neglijabil de la gitanos, ţiganii Andaluziei) și deja celebră în toată lumea, și ruda sa mai simpluţă, mai săracă și mai puţin celebră din Sevilla, numită sevillanas; o ureche atentă va distinge imediat deosebirile între ele, flamenco fiind adesea gravă sau tristă, în timp ce muzica sevillanas e ușurică, veselă și antrenantă; oricum, în Andaluzia sevillanas pare a fi mult mai populară decât flamenco și dă impresia că alunecă, ușor dar sigur, în trivializare sau, mai plastic zis, în manelizare; când eram în Sevilla ajunsese să mă irite cât de des poţi auzi în cântecele sevillanas ce veneau din toate direcţiile cuvântul Triana repetat obsesiv la infinit, pe un ton de dor și jale, Triana fiind un cartier de margine al Sevillei care acum ceva timp era atât de plin de săraci, de gitanos și de oameni certaţi cu legea încât era echivalentul sevillan al Rahovei sau Ferentariului; în prezent Triana e un cartier plăcut, curat și civilizat, dar obsesia evidentă a cântecelor sevillanas pentru un cartier știut multă vreme ca loc rău famat nu sună deloc a bine, și în general în sevillanas se pot remarca o serie de stereotipii ce denotă predilecţia pentru teme ieftine, cu priză la publicul larg dar lipsit de pretenţii. Distincţia de care vorbeam mai sus trebuie făcută și între dansul flamenco, ce se dansează pe melodii flamenco, și dansul numit baile por sevillanas, ce se dansează pe melodii sevillanas și pe care l-am putut vedea la Feria de Abril. Una peste alta, deși în genere sevillanas e socotită varianta locală a muzicii flamenco, există destui puriști ai stilului flamenco care strâmbă din nas la tot ce e sevillanas și susţin că sevillanas nu poate fi numit flamenco; colac peste pupăză, printre spaniolii de rând vei găsi mulţi care cred cu convingere că sevillanas e adevăratul flamenco...

Ultima atracţie majoră a Andaluziei (sau prima pentru unii dintre turiștii ce-i calcă pragul) sunt fiestele, sărbătorile locale la care andaluzii se pricep mai bine ca nimeni alţii. În Sevilla sunt două mari fieste, Semana Santa din săptămâna de dinainte de Paștele catolic, cu niște procesiuni religioase grandioase, și Feria de Abril prin aprilie-mai, o nebunie andaluză cu cai și trăsuri, rochii și costume tradiţionale andaluze, muzică, dans și valuri de manzanilla, despre care am scris pe larg aici și care e una din marile fieste din întreaga Spanie; în Cádiz se ţine prin februarie-martie din fiecare an El Carnaval de Cádiz, inspirat de Carnavalul din Veneţia, de care se zice că e cel mai mare carnaval al Spaniei continentale și unde să te ferească Dumnezeu să fii luat la ţintă în piesele satirice interpretate în timpul său; în Málaga se ţin Semana Santa de Málaga, cu procesiuni religioase fastuoase în săptămâna ce precede Paștele catolic și Feria de Málaga în august; iar Córdoba găzduiește în luna mai nu mai puţin de trei sărbători: Cruces de Mayo la începutul lunii, Fiesta de los Patios la mijlocul lunii (debutând cu Bătălia Florilor și continuând cu un concurs între cele mai frumos împodobite patios din oraș), iar la finalul lunii Feria de Córdoba, numită și Feria de Mayo. Iar dacă îţi închipui cumva că Ronda, Granada ori alte locuri din Andaluzia nu au și ele fiestele lor te înșeli amarnic; pur și simplu am obosit, așa că vorba lungă, sărăcia omului: vaya con Dios!