Temple hinduiste din Seven Sisters Land: zei, sfinţi și sacrificii (2)

Prima imagine ce mi-a reţinut atenţia când am coborât din tren în gara din Guwahati a fost cea a unui ascet indian îmbrăcat în roșu, care trecea prin mulţime cu ochii în gol, rostind cu voce clară aceeași mantră: Ram Ram Ram, o mantră a zeului Vishnu sau mai degrabă a unuia dintre avatarurile sale, eroul mitic Rama; iar statul Assam din nord-estul Indiei este tărâmul adepţilor zeului Vishnu și al credinţei în el, vaishnavismul, așa că mi-am zis în gând: bun, va să zică e timpul să faci cunoștinţă cu zeul Vishnu!…

Prin insula Majuli: Krishna, zeul păstor, și Vishwakarma, zeul inginer

Și totuși în Guwahati, capitala Assam-ului și unul dintre orașele cele mai vaishnavite ale Indiei, nu am apucat să aflu mai nimic despre zeul Vishnu; așa cum povesteam în prima parte a acestei postări, în templul Kamakhya Mandir din Guwahati e venerată zeiţa Kamakhya, în timp ce în templul din Insula Păunului am găsit un fel de cooperativă spirituală în care într-o manieră confuză, tipic indiană, în prima încăpere era venerat Vishnu iar în a doua zeul Shiva; așa că marea mea șansă să aflu despre Vishnu și despre vaishnavism o constituia călătoria în insula Majuli de pe fluviul Brahmaputra: cea mai mare insulă fluvială a Asiei este nu doar centrul vaishnavismului din nord-estul Indiei ci și unul dintre cele mai mari focare vaishnavite din întreaga Indie.

Printre marile atracţii ale insulei Majuli sunt și cele 22 de satras, mânăstiri vaishnavite în care zeul Vishnu este adorat într-o manieră cu totul neconformistă pentru gusturile noastre europene: prin dansuri și mici piese de teatru cu scene din Bhagavad Gita, una din marile capodopere filozofice și literare ale Indiei; dacă te afli prin India de nord-est în a treia săptămână din noiembrie vei putea vedea pe viu la marele festival Ras Mahotsav asemenea recitări, cântece și dansuri devoţionale închinate lui Vishnu. Însă când eu am vizitat insula Majuli nu am avut noroc de așa ceva în niciuna din cele două satras prin care am trecut, Uttar Kamalabari Satra și Auniati Satra; și deși într-una din ele ghidul meu mă anunţase că-l vom putea vedea măcar pe superiorul mânăstirii, un personaj foarte respectat prin părţile locului, s-a dovedit că nici măcar acesta nu se afla acolo în acea zi; așa că m-am mulţumit să fotografiez locul în care el ședea de obicei pentru a primi musafiri, având în jur tablourile maeștrilor vaishnaviţi recunoscuţi de acea mânăstire, printre care și fotografia marelui învăţat Srimanta Sankardeva (1449-1568), părintele vaishnavismului assamez, alături de cea a lui Madhavdeva, principalul său discipol.

Deși toate cele 22 de satras sunt înfiinţate de discipoli ai lui Sankardeva sau de discipoli ai acestora totuși diferenţele dintre ele pot fi surprinzător de mari: așa cum se întâmplă foarte des în India, fiecare din acești discipoli întemeietori de satras a interpretat într-o manieră foarte personală moștenirea spirituală a marelui Sankardev, așa că fiecare satra are propriul său de reguli privind cultul și viaţa monastică a călugărilor; deși se află la doar câţiva kilometri una de alta. Însă în fiecare satra există o namghar, sala de rugăciune în care călugării vaishnaviţi își fac împreună rugăciunile zilnice; extrem de simple și austere la înfăţișare, în aceste namghar nu vei găsi nimic din opulenţa obișnuită altor locașe divine, ci doar câteva statui, mai degrabă sărăcăcioase, înfăţișând personajele favorite ale vaishnavismului: zeul Krishna cântând din flaut, de departe cel mai important dintre avatarurile zeului Vishnu, ori vulturul mitic Garuda, vehicolul favorit al lui Vishnu.

Numit și Narayana, Bhagavan (Dumnezeu), Hari, Govinda, Vasudeva sau Fiinţa Supremă, zeul Vishnu e unul din cei trei membri ai trinităţii hinduiste de care povesteam recent și s-a întrupat, în decursul timpului, în nu mai puţin de zece avataruri; dintre ei cei mai cunoscuţi sunt Krishna, păstorul divin cântând din flaut, și Rama, eroul din faimoasa poveste antică Ramayana, iar după unele păreri chiar și Buddha Shakyamuni, fondatorul buddhismului, ar fi tot unul dintre avatarurile zeului Vishnu. Consoarta lui divină este Lakshmi, zeiţa bogăţiei, numită Radha atunci când Vishnu e manifestat ca și Krishna; iar povestea iubirii dintre Radha și Krishna este și în zilele noastre una dintre cele mai populare legende ale Indiei și un izvor interminabil de inspiraţie pentru mașinăria de filme a Bollywood-ului; înfăţișat mereu cu un flaut la gură, păstorul poznaș cu piele tuciurie și cu ochii după păstoriţe este un zeu surprinzător de libertin pentru o Indie atât de fixistă în privinţa relaţiilor între sexe; sau poate că regulile nu sunt și pentru zei, nu-i așa?

Tocmai mă pregăteam să-mi închei vizita în a doua satra cu gândul că nu e ziua mea cea mai norocoasă când am primit un bonus neașteptat: îmbunat pesemne după ce mă văzuse punând bani în cutia de donaţii a mânăstirii, sau amuzat de aerul dezamăgit cu care mă învârteam pe lângă ușa ferecată cu lacăte a altarului principal din namghar, călugărul de acolo s-a îndurat să o deschidă și să mă lase să intru în altar; era o mare și neașteptată favoare, așa că m-am grăbit să fac două fotografii cu altarul, dar asta a fost tot: cu un gest cât se poate de autoritar călugărul mă opri înainte să fac a treia poză, dându-mi clar să înţeleg că oricum, a fost ziua mea norocoasă. Cât privește ce era în altar recunosc cinstit că nu am înţeles absolut nimic: păreau să fi fost trei personaje divine, dar reprezentările lor erau atât de abstracte și de stilizate încât nici până în ziua de azi nu aș putea spune ce zei ori zeiţe erau acolo.

În aceeași zi s-a nimerit ca întreaga insulă Majuli să serbeze Vishwakarma Puja: o sărbătoare închinată zeului Vishwakarma, venerat ca arhitect divin și protector al meșteșugarilor, arhitecţilor, muncitorilor din fabrici și în genere al celor ce au de-a face cu felurite unelte și mașinării; în insula Majuli e obiceiul ca la Vishwakarma Puja să fie binecuvântate toate mijloacele de transport, pentru a le feri de probleme și a aduce stăpânilor noroc și bogăţie, așa că drumurile din Majuli erau străbătute de camionete și camioane pline de copii ce ţipau fericiţi la culme, iar toate mașinile erau împopoţonate în stil indian cu o mulţime de ghirlande de flori, chiar și cele mai umile motociclete având pe coarne cel puţin o asemenea ghirlandă; Ironda, motocicleta ghidului meu Jyoti, era și ea printre sărbătoriţi, așa că a trebuit să fac cu stăpânul ei un târg complicat, de care am scris aici: pur și simplu i-am făcut cinste Irondei cu un plin, după care Jyoti mi-a făcut cinste mie cu o plimbare prin insulă. Iar cu zeul Vishwakarma am făcut cunoștinţă în mijlocul satului Garamur, unde într-un cort fusese improvizat un altar închinat marelui inginer divin, având în faţă felurite ofrande de orez, băuturi și beţișoare aromate: un indian simpatic foc, cu mustăcioară cochetă, două perechi de mâini și călare pe elefant, cum șade bine unui zeu al inginerilor, șoferilor și motocicliștilor.

La zeul Shiva, în Sivasagar: culmea abstracţiunii hinduiste

Se cunoaște clar că indienii sunt inventatorii cifrei zero, reflectam învins în altarul templului Shivadol, din orașul assamez Sivasagar; închinat zeului Shiva, templul are un altar care pentru mine reprezintă o culme a abstracţiunii hinduiste: o alăturare abracadabrantă de simboluri pe care numai mintea abstractă a indienilor le putea concepe. Să te mai miri atunci că în prezent cele mai strălucite minţi din Silicon Valley sunt tot cele ale indienilor?

Dar iată mai bine un inventar sec al obiectelor sacre văzute de mine în acel altar: un lingam (primul), adică un simbol foarte răspândit al zeului Shiva pe care europenii se încăpăţânează să îl considere un simbol falic (un penis divin, mai pe șleau vorbind), deși în hinduism el este un simbol al energiei și potenţialităţii zeului (Shiva fiind un zeu cu o alură extrem de masculină, să recunoaștem); un trident, adică un alt semn inconfundabil al zeului Shiva; o statuie a unui taur șezând (care nu știu ce reprezintă, deși am mai văzut un taur divin și la templul din Baijnath, unde localnicii îi mângâiau ori sărutau cu evlavie părţile dosnice); încă un lingam, având deasupra ceva ce semăna cu un cap de cobră ori o umbrelă; încă un lingam simplu; apoi încă un lingam, pesemne însoţit de o yoni, pe care occidentalii ţin musai să o considere organul sexual al Zeiţei Supreme (adică un vagin divin, va să zică), deși pentru indieni ea înseamnă mai degrabă uterul sau pântecul divinităţii feminine, adică sursa vieţii.

La această simbolistică cât se poate de abstractă pentru mine se adăugau, în centrul încăperii întunecoase a altarului, o groapă ovală cu un șanţ de scurgere, ce având în vedere forma trebuie să fie tot o yoni, câteva vase metalice care nu știu la ce serveau și câteva femei assameze ce mormăiau în surdină mantre și rugăciuni: întâi își anunţau sosirea sunând niște clopoţei și bătând din palme, după care atingeau pe rând toate semnele divine și le dăruiau ofrande: ori turnau ceva pe lingamuri, ori spărgeau o nucă de cocos pe unul din ele, ori așezau fructe proaspete pe marginea gropii din centru; și deși fotografiile erau interzise în altar brahmanul templului mi-a făcut un semn plictisit (dar plictisit la culme, nu oricum!...) să fac, totuși, o fotografie.

Am uitat să spun că același brahman se afla la intrarea în templu puţin mai devreme, până să intru în altar; femeile veneau la el pe rând iar după ce îi donau o mică sumă el le dădea puţin lichid albicios (lapte de cocos, pesemne) și o floare sau o frunză din acelea în prealabil consacrate prin puja: căsca grozav de plictisit și privea cu un aer vădit sceptic către femeile ce veneau la el aplecate, evlavioase, și întindeau mâinile pentru a primi lichidul alb; uneia dintre ele îi puse în palme lichidul și fu cât pe ce să-i dea și o frunză, după care se mai uită o dată la suma primită ca donaţie și puse frunza înapoi în tavă, cu gesturi lente, sictirite.

Ceva mai încolo se afla un alt altar, și mai întunecos dar mai puţin abstract, unde am încercat să sfidez lumina slabă făcând o poză. Când am revenit la ieșirea din templul Shivadol brahmanul trăgea în silă dintr-o ţigară, având în ochi expresia aceea complet goală a cuiva care nu mai crede în absolut nimic: nici măcar în zeul Shiva, patronul său divin…

Cât despre zeul Shiva, patronul templului Shivadol, trebuie spus că și el e unul din cei trei membri ai trinităţii hinduiste, alături de Brahma și Vishnu, el fiind cel care răspunde de distrugerea (sau transformarea) lumii pentru a putea fi recreată de la capăt: deci în pofida faimei sale din occident Shiva nu este pur și simplu un zeu al anihilării ci mai degrabă al distrugerii creative, al transformării; așa se face că numele lui Shiva este legat de practici yoghine, de tantrism și de asceze foarte dure, Shiva însuși fiind un zeu-ascet, un zeu al yoghinilor. Adepţii lui Shiva se numesc shaiviţi, iar religia shaivită e foarte diferită de vaishnavismul colegului său de trinitate, Vishnu: dacă adorarea lui Vishnu cere mai mult devoţiune și iubire, fiind o cale spirituală blândă și lină, venerarea lui Shiva e mai degrabă o potecă abruptă și extenuantă direct către vârf, cu asceze yoghine nemiloase și cu practici tantrice greu de înţeles.

Se pare însă că ahomii de etnie thailandeză ce clădiseră templul lui Shiva din Sivasagar nu rezonau foarte tare cu shaivismul, din moment ce lângă Shivadol au mai clădit un templu al lui Vishnu, numit Vishnudol, și un templu al Zeiţei Supreme, numit Devidol; cred că pur și simplu au încercat să se pună bine cu toţi zeii mari ai ţării pe care o ocupaseră, ca orice invadator pragmatic. De altfel, în Assam există și în zilele noastre urmași ai ahomilor care au păstrat puternice reminescenţe animiste, îmi povestea Chao, unul dintre acei thailandezi ai Indiei.

Prin Agartala: temple, zei și zeiţe pentru toate gusturile

După un ocol de câteva zile prin Nagaland, ţinutul tăietorilor de capete (care în prezent au trecut la o religie cu totul surprinzătoare, ce din păcate îi descalifică pentru această postare) am ajuns în micul stat indian Tripura, la graniţa cu Bangladesh. Patronii divini ai Tripurei sunt zeul Shiva și zeiţa Tripura Sundari, una dintre multele consoarte divine ale zeului Shiva, însă micul stat nord-estic este surpinzător de divers, atât etnic cât și religios, așa că mi-a oferit experienţe pe potrivă; iată așadar ce am găsit în Agartala, capitala Tripurei.

În templul Uma Maheshwari Mandir părea destul de limpede că e vorba de o divinitate feminină: Maheshwari înseamnă Marea Stăpână și e unul din numele sub care e cunoscută marea zeiţă Durga; de altfel în templu erau afișate la vedere portretele mari ale unor femei-maestru, iar în altar am putut fotografia nu doar statuia zeiţei (foarte stilizată și aproape complet acoperită de podoabe) dar și recuzita utilizată de brahman în adorarea zeiţei. Totuși templul mi-a rămas în minte mai degrabă pentru exteriorul său: roșu ca focul, având o curte cu dale roșii și galbene în care creșteau niște crotoni superbi.

Puţin mai încolo templul Sri Sri Lakshmi Narayan Mandir oferea încă o dovadă vie a incredibilului sincretism religios ce te uimește adesea în templele hinduiste ale Indiei: Lakshmi Narayan fiind o manifestare a zeului Vishnu atunci când este împreună cu divina sa consoartă, zeiţa Lakshmi, te-ai fi așteptat ca înăuntru să fie adorată chiar divina pereche a celor doi, însă în altarul templului se află statuile celor paisprezece divinităţi; am putut să le și fotografiez în altar, de altfel, deși oricât de mult m-am străduit nu am reușit să număr chiar paisprezece figuri divine. Foarte probabil că cele paisprezece divinităţi sunt un vechi cult tribal al triburilor indigene din Tripura, integrate și ele, într-o manieră tipic indiană, în rândul celor 33 de milioane de divinităţi pe care se spune că le are în total hinduismul; iar pentru cele paisprezece divinităţi se fac sacrificii și în ziua de azi, după cum veţi putea citi în postarea viitoare.

Apoi am vizitat și templul cel mai mare și mai arătos din Agartala, numit Jagannath Mandir: cu un portic de intrare (voit) impunător și împodobit (în exces, chiar) cu statui ale marilor zei ai hinduismului, Jagannath Mandir conţine și o mini-expoziţie mitologică cu scene frumos aranjate din Mahābhārata, marea epopee a hinduismului, în spatele unor geamuri de sticlă. Perplex am rămas însă doar când am fotografiat cele trei figuri divine din altarul templului, care păreau a fi, din nou, distracţia unor copii poznași; mai târziu am aflat că cele trei figuri erau Ratnavedi, o triadă divină în care figura centrală e zeul Jagannath, Stăpânul Universului, alături de fratele său, zeul Balabhadra, și sora sa, zeiţa Subhadra; și trebuie spus că zeul Jagannath, adorat mai ales în estul și nord-estul Indiei, este același zeu Vishnu manifestat ca și Krishna, într-o versiune locală care probabil conţine și vechi trăsături tribale. Dar sigur deja v-am făcut capul calendar, așa că mă opresc aici și las pe data viitoare povestea celor mai interesante temple din Tripura…

(va urma)

p.s. iar dacă vei dori să citești și prima parte a acestei postări, iat-o aci: Temple hinduiste din Seven Sisters Land: zei, sfinţi și sacrificii (1).