Când am pornit pe drumul lung către Seven Sisters Land eram hotărât să ajung și la Tripura Sundari Mandir, un templu faimos închinat zeiţei hinduiste Tripura Sundari aflat lângă Udaipur, fosta capitală a micului stat indian Tripura. Zis și făcut, așa că iată-mă la templul zeiţei împreună cu Chowdury, un localnic din Tripura pe care iniţial l-am tocmit drept conducător de moto-ricșă și care de fapt mi-a fost un fel de ghid; iar acolo, sfătuit de el, am putut urma pas cu pas „procedura” obișnuită a unui pelerin hinduist venit să se închine în faţa zeiţei. Asta se întâmpla într-un loc sfânt al hinduismului, adesea vizitat de perini hinduiști: numit și Matabari Mandir sau Tripureshvari Mandir, templul a fost ridicat în 1501 și se numără, la fel ca templul Kamakhya, printre cele 51 de piths sau Shakti Peethas, cele mai sacre locuri ale hinduismului în care este adorată Shakti, divinitatea supremă feminină.
Mai întâi mi-am spălat picioarele, mâinile, faţa și părul în lacul de lângă templu; numit Kalyansagar Pond, lacul e socotit sfânt, așa că broaștele ţestoase ce-l populează sunt privite cu simpatie și hrănite din belșug de mulţimile de pelerini în trecere pe aici; se pare că e vorba de niște specii rare de ţestoase, pe care favoarea divină și bunăvoinţa pelerinilor le-a ajutat ca prin minune să supravieţuiască doar aici; și peștii din lac se pot zbengui liniștiţi, fără teama că cineva îi va pescui: din moment ce lacul e socotit sacru și vieţuitoarele din ele sunt tot sacre, firește. Lacul arăta curat, însă recunosc, spre rușinea mea, că am executat operaţiunea de purificare cu apa lacului fără prea multă tragere de inimă, cu gândul la miriadele de bacterii ce vor fi dând din coadă în lac, în așteptarea vreunui european amator de experienţe spirituale indiene. Între timp s-a dovedit însă că acele bacterii nu mi-au făcut niciun rău: or fi fost și ele tot sfinte, precum ţestoasele și peștii? Dacă nu, tot ce îmi mai rămâne de gândit e că bacteriile pur și simplu nu m-au vrut: or avea și ele mândria lor, pesemne...
După aceea ne-am îndreptat către unul din magazinașele de lângă templu, pentru descălţarea de sandale și lăsarea lor acolo (având în gând obișnuita întrebare a turiștilor: oare le mai găsesc la întoarcere?), urmate de cumpărarea „trusoului” minim cu care urma să ne prezentăm în faţa zeiţei: o pungă de plastic în care se aflau o lumânare minusculă, un pliculeţ de hârtie cu un praf dubios și o cutiuţă roșie plină cu pera, niște turtiţe dulci și aromate din aluat necrescut; iar la indicaţia lui Chowdury am adăugat în pungă și o firfirea de cinci rupii.
Ne-am așezat la coada de pelerini ce așteptau lângă templu, iar puţin mai târziu am ajuns în faţa unei uși unde un brahman ne-a luat la fiecare punga, a dat-o mai departe altui preot, ce se afla înăuntru, după care ne-a înapoiat-o peste vreun sfert de minut, fără cele cinci rupii. L-am privit mirat pe Chowdury, gândind că e o vreo greșeală, dar el îmi zise că așa se face: acum pera sunt binecuvântate de brahmani cu mantrele zeiţei, iar dacă le mănânci îţi vor prinde bine, ai să vezi. Va să zică cele câteva pera se tranformaseră astfel în prasad: ofranda dată zeiţei de către pelerin fusese consacrată de slujitorii zeiţei și urma să fie mâncată chiar de către pelerin; e un obicei indian foarte răspândit, la care știu sigur că există similitudini cel puţin în ganapuja din buddhismul tibetan. Iar la gust erau grozave acele pera, pe cuvânt.
Câteva clipe mai târziu am ajuns în faţa ușii altarului pentru darshan, închinarea în faţa statuii zeiţei. O știam deja pe Tripura Sundari din nenumărate imagini de pe Internet, fiind una dintre zeiţele hinduiste pentru care occidentalii nutresc o simpatie aparte, și deși eram prevenit din templul Kamakhya că indienii au obiceiul de a stiliza la maxim unele imagini sfinte totuși a trebuit și de data asta să mă recunosc învins: statuia din altar a zeiţei nu semăna absolut deloc cu ce știam eu. Așa că am privit-o perplex, în cel mai pur stil occidental, după care am plecat dezamăgit, cu așteptările mele vestice amarnic înșelate. India asta e grozav de complicată, bodogăneam în gând pe drum; și e o mare prostie să mergi în India având așteptări preconcepute: cu cât sunt ele mai mari cu atât vor fi mai jalnic tăvălite prin praful Indiei...
Mai aveam de făcut un singur lucru înainte de a părăsi templul zeiţei Tripura Sundari: să cumpăr un mic suvenir de acolo pentru o prietenă din București, care (la fel ca mine) o știa pe zeiţă de pe net și din cărţi și se declara o mare admiratoare a acesteia. Am cutreierat cu răbdare printre tarabele de lângă templu, am examinat atent imaginile cu divinităţi feminine aflate pe ele și am concluzionat, spre exasperarea mea, că cele mai multe imagini ale zeiţei arată exact la fel cu ce văzusem eu în altarul templului; colac peste pupăză, la imaginea aceea (pe cât de omniprezentă pe tarabe pe atât de indigerabilă pentru un european) se adăugau ironic imaginile altor zeiţe decât Tripura Sundari, frumos desenate și colorate conform tuturor așteptărilor europene; preţ de o clipă am fost tentat să trișez, și să iau o poză a zeiţei Durga sau Parvati pentru a pretinde că e Tripura Sundari: ce, dacă amica nu se va prinde?... în definitiv diferenţele între ele sunt nu tocmai ușor de sesizat pentru un ochi neavizat. Până la urmă însă am optat tot pentru o poză cu imaginea zeiţei pe care o văzusem în altar; știam că amica mea o să mă dea la icoane, dar am sperat că finalmente va înţelege: nu, nici vorbă, socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din India...
Ca orice zeiţă hinduistă ce se respectă, Tripura Sundari e cunoscută de-a lungul și de-a latul Indiei sub o mulţime de nume, asociate în mod savant la o mulţime de înfăţișări sau manifestări diferite ale zeiţei: Lalitha, Bala, Sodashi, Maha Tripurasundari, Sri Chakra, Sri Vidya, Kameshwari, adică Stăpâna Dorinţei, sau Rajarajeshwari, Regina Reginelor; în statul Tripura însă (în care este patroană divină, alături de soţul ei Shiva) i se spune Matabari, adică Zeiţa Mamă, sau Tripureshwari; numele ei principal, Tripura Sundari, înseamnă Cea Frumoasă în Cele Trei Orașe, sau mai degrabă (într-o traducere mai elastică, dar mai sugestivă) Frumoasa Celor Trei Tărâmuri ori Frumuseţea Întreită. Înfăţișată cel mai des ca o încântătoare fată de 16 ani sau ca o regină superbă, Tripura Sundari face parte din grupul de zeiţe tantrice numite Dasa Mahavidyas (cele zece puteri cosmice care îţi aduc adevărata cunoaștere), în care ea personifică dorinţa primordială și iubirea divină: întreaga creaţie ar fi doar jocul perfect al zeiţei, susţin adepţii ei, iar noi nu am fi nimic altceva decât umbre, iluzii sau roluri efemere în acest joc gigantic. Așa o fi? Poate că da, poate că nu, dar pănă una-alta iată mai jos un stotram, un imn hinduist închinat Frumoasei Celor Trei Tărâmuri.
O veche legendă spune că atunci când zeiţa supremă s-ar fi dezintegrat în cer (bucăţi din trupul ei căzând în mai multe locuri din India, ce au devenit astfel locuri sacre) în Udaipur a căzut piciorul drept al zeiţei; se pare că legenda e celebrată și astăzi, mai ales cu prilejul marelui festival Diwali, din octombrie-noiembrie, când mulţimi uriașe de pelerini se adună pentru a face baie în lacul de lângă templu. Și trebuie spus că și în prezent în templu se fac sacrificii de animale în cinstea zeiţei, deși probabil am fost prea absorbit de joaca mea de-a pelerinul hinduist ca să observ ceva în acest sens; oricum, m-au speriat îndeajuns ţipetele ascuţite pe care le scoteau din când în când vreuna dintre femeile așezate lângă templu, ca din senin; era ceva mistic și tenebros în acele sunete, așa că l-am întrebat pe Chowdury ce-i cu ele; jugar, îmi răspunse calm acesta, un fel de rugăciune…
Pagli Mashi, Mătușa Nebună: o culme a naivităţii sau o reîncarnare divină?
Probabil că Chowdury a vrut să îmi facă o favoare, așa că din proprie iniţiativă a oprit moto-ricșa în orășelul Melaghar, la micul templu numit Pagli Mashi. Și într-adevăr, a fost o uriașă surpriză: în templu se afla, întinsă pe jos în faţa unei imagini a zeului Shiva și în imposibilitate de a se mișca sau vorbi, o bătrână numită de localnici Pagli Mashi, Mătușa Nebună. Am rămas perplex înţelegând că bătrâna este nimic altceva decât ţinta adoraţiei religioase a localnicilor; stă așa de mai multe decenii, îmi spuse pe un ton grav Chowdury, pe un ton ce lăsa clar de înţeles că asta e ceva de admirat, nu de plâns. Iar oamenii o cred o sfântă ce poate face vindecări ori preziceri fără greș, sau chiar o încarnare a zeiţei Kali, deși de vreo 50 de ani nu se poate îmbrăca, hrăni sau mișca de acolo decât ajutată. Ulterior am citit pe net că toată povestea a pornit de la un notabil local ce a visat că bătrâna paralitică e o manifestare a zeiţei Kali; așa că de atunci oamenii vin la ea, i se roagă și îi cer binecuvântări, îi dăruiesc ofrande și donaţii, după care așteaptă minuni de la ea…
De la credinţă fierbinte la superstiţie, credulitate și habotnicie oarbă nu e decât un pas, iar indienilor le place la nebunie să-l facă, mă gândeam când am plecat de lângă Pagli Mashi; dar cum Dumnezeu poate fi mintea unui popor atât de abstractă și de naivă în același timp? Până una-alta însă nu am nicio dovadă concretă că Pagli Mashi nu e vreo încarnare divină, cum pretind localnicii, așa că mai bine mă abţin să judec; în definitiv, aș putea conchide că indienii au un simţ foarte aparte al sacrului, nu-i așa?
Kali, zeiţa timpului necruţător
Ne-am oprit apoi la câţiva metri de graniţa cu Bangladesh, lângă mica așezare Kasba; aici se află templul numit Kamalasagar Kali sau Kasba Kalibari, lângă lacul Kamalasagar, ce e înconjurat din trei părţi de gardul de sârmă al graniţei. Era liniște și pace la templu când am ajuns noi, deși de obicei și el e asaltat de mulţimi de pelerini, dar imediat ce am ajuns în faţa lui am remarcat fără nicio plăcere ţarcul pentru sacrificii de animale în cinstea zeiţei, construit în jurul butucului de decapitare.
Aici “procedura” urmată de pelerini este mult mai simplă decât la Tripura Sundari Mandir: am pus un bănuţ în tava brahmanului ce ședea plictisit în faţa templului, iar el mi-a turnat în palme puţină apă (deja consacrată) și mi-a aplicat pe frunte tikka, punctul roșu purtat de mulţi indieni. L-am privit încurcat pe Chowdury, neștiind ce să fac cu apa din palme, iar el îmi făcu semn că pot să o beau sau să mi-o pun pe creștetul capului; am preferat a doua variantă, din motive vestice...
Apoi m-am oprit câteva clipe pentru darshan în faţa statuii din altar a zeiţei: recunosc, nu mi-a fost deloc ușor să o recunosc pe Kali în acea statuie, dar deja eram resemnat la gândul că zeiţele sunt reprezentate foarte bizar aici în Seven Sisters Land: dintr-un exces de pudoare adepţii ei îi adăugaseră o mulţime de haine, deși este bine știut că zeiţa Kali trebuie înfăţișată întotdeauna goală, înarmată până în dinţi și cu un șirag de capete la gât. Bănuiesc că e vorba de un exces de pudoare relativ recent, de când indienii s-au văzut obligaţi să-și revizuiască concepţiile despre nuditate, probabil sub influenţa negativă a pornografiei cu care i-a asaltat epoca modernă.
Kali este probabil cea mai cunoscută zeiţă hinduistă în occident, pesemne din cauza înfăţișării ei teribile, iar sfertodocţii occidentali ai hinduismului s-au grăbit să vadă în ea o zeiţă demonică a morţii și a distrugerii. În realitate însă Kali este puterea cosmică a timpului, care trecând implacabil și necruţător peste toate făpturile le aduce întotdeauna moartea, pentru a putea face loc renașterii; deci Kali reprezintă roata timpului învârtind fără milă întreaga creaţie, așa că zeiţa nu putea să aibă decât o înfăţișare pe măsură: fioroasă la culme, cu limba scoasă, zdrobindu-i cu puterea sa uriașă pe cei din jur. La fel ca și Tripura Sundari, Kali e o zeiţă tantrică ce face parte dintre cele zece Mahavidyas, puterile cosmice feminine ce aduc cunoașterea universului; iar dacă Tripura Sundari reprezintă energia divină feminină (Shakti) în forma sa pașnică, Kali semnifică energia divină feminină în forma ei teribilă, mânioasă; dar pentru a demonstra încă o dată ce minţi abstracte au indienii trebuie spus că de fapt ambele zeiţe au câte un aspect pașnic și unul mânios, ambele constituind manifestări ale aceleiași Mame Divine. Așa se explică de ce Kali și Tripura Sundari sunt adesea confundate, și de ce zeiţa Kamakhya e văzută ca fiind când Kali, când Tripura Sundari.
Ar mai fi multe de zis despre Kali, dar mai bine mă opresc aici și exemplific cu un stotram, un imn hinduist închinat zeiţei; și să nu uit, templul a fost ridicat în sec. 17 de o regină a Tripurei pe nume Maharani Kamala-sundari, se află în Kasba, la vreo 25 de kilometri de Agartala, capitala Tripurei, iar numele oficial al templului e Sri Sri Kasbeshwari Kali Mata Mandir Kasba; ușor de ţinut minte, nu-i așa?!...
Sacrificii în templul celor paisprezece divinităţi
Chaturdasa Devata Mandir, adică Templul celor paisprezece divinităţi, a fost ultimul dintre templele hinduiste pe care le-am văzut în Tripura; aflat în Old Agartala, la mică distanţă de Agartala, capitala Tripurei, acest templu mi-a dat ocazia (deloc așteptată, ca să fiu sincer) să văd pe viu un sacrificiu hinduist de animale, în cinstea celor paisprezece divinităţi, numite Chaturdasa Devata, care patronează templul.
Întâi în templu s-a desfășurat o mică puja, o ceremonie hinduistă la care localnicii au participat într-o tăcere înfrigurată, căreia noi i-am prins doar finalul; bănuiesc însă că mai devreme se cântase și la tobă, din moment ce un toboșar cu toba lui încă se afla acolo. Apoi puja s-a terminat, iar eu și Chowdury ne-am pomenit luaţi în mijlocul grupului de localnici și conduși spre locul îngrădit pentru sacrificii, de parcă ne-ar spune: aţi vrut să vedeţi? bun, o să vedeţi! Erau deja doi iezi acolo, un ied mic și alb-bălţat în ţarcul de sacrificii și un ied negru legat lângă ţarc, iar un localnic spăla cu apă ţarcul, în timp ce ceilalţi se strângeau în tăcere în jurul ţarcului.
În ţarc au intrat și trei brahmani, având trăsăturile mongoloide tipice tribului local tripuri, din care unul înalt și tânăr avea cu el ditamai sabia; acesta o puse pe gardul ţarcului și se spălă cu grijă pe mâini, după care își privi cu milă vădită prima victimă, iedul mic și bălţat ce era deja legat de butucul de decapitare; cineva imobiliză capul iedului în butuc, iar brahmanul cu sabie stătu câteva clipe lungi concentrat, cu ochii închiși și cu sabia în jos, în timp ce iedul mai ţipă jalnic de câteva ori, într-o liniște teribilă; apoi sabia se ridică brusc și se coborî fără milă, într-o singură lovitură, lăsând iedul fără cap.
Nici mie nu îmi place să văd așa ceva, îmi șopti Chowdury, pesemne văzând că m-am înnegrit la faţă; dar ce vrei, asta e tradiţia noastră. Preţ de o clipă am simţit nevoia imperioasă să-i spun ceva foarte neaoș despre tradiţia lor, vă spun sincer… dar mi-am amintit la timp că noi europenii suntem ultimii ce avem dreptul să reproșăm ceva hinduiștilor ce sacrifică animale: mulţimi nesfârșite de animale mor zilnic în abatoarele occidentului, la care se adaugă animalele vânate, pescuite sau ucise în arenă pentru plăcerea amatorilor de corride sau alte sporturi sângeroase; una peste alta, în comparaţie cu noi hinduiștii și indienii în genere sunt aproape exemplari: o bună parte din ei sunt vegetarieni convinși, o altă parte sunt prea săraci ca să poată mânca și carne, iar cei mai mulţi dintre ei nu ar vâna, pescui sau ucide din plăcere pentru nimic în lume.
Și deși e încă larg răspândit în India, fiind asociat întotdeauna cu hinduismul, obiceiul de a sacrifica animale e condamnat de foarte mulţi hinduiști de rând, iar activiștii indieni îl numesc o rușine naţională; de altfel regulile obișnuite ale hinduismului nu impun sacrificii de animale, acestea fiind adesea vechi reminescenţe ale unor culte tribale care au fost integrate în marele panteon hinduist; într-adevăr, sacrificiile sunt întâlnite mai ales în India de sud, India de nord-est (unde mă aflam eu) și Nepal, în care hinduismul s-a impus târziu iar vechile credinţe locale au supravieţuit pănă azi: despre zeiţa Kamakhya am citit că este o mai veche divinitate locală tribală ulterior integrată în hinduism, iar cultul celor paisprezece divinităţi este tot o străveche credinţă locală a tribului tripuri, ce trăia în Tripura mult înainte de venirea bengalezilor și assamezilor hinduiști. Este adevărat, Kali și Tripura Sundari nu sunt divinităţi tribale locale ci au o largă răspândire în hinduismul indian, dar sacrificiile sunt puternic asociate nu doar cu credinţele tribale, ci și cu shaktismul, ramura hinduismului în care e adorată Mama Divină; iar barem asta știm și noi, vesticii, divinităţile feminine cer mereu sacrificii…
Probabil că mi-ar place să ajung odată și la marea sărbătoare a acestui templu, Kharchi Puja, ţinută timp de șapte zile în iunie sau iulie din fiecare an: se spune despre ea că e unul din cele mai autentice festivaluri din Tripura, un loc fascinant tocmai pentru tradiţiile sale mai mult sau mai puţin tribale; dar asta ar însemna să mă împac obligatoriu cu gândul că voi vedea o mulţime de sacrificii de iezi sau bivoli; în definitiv India nu e o autoservire din care să-ţi iei doar ce-ţi place și să eviţi la infinit ceea ce nu-ţi place: dacă iubești India o vei accepta senin cu bune și cu rele, exact așa cum este…
p.s. poate vei dori să citești și primele părţi ale acestei postări:
Mare-i gradina... Indiei, cu atatia zei si zeite?!... mi s-a impleticit mintea cu atatea denumiri!... si cand ma gandesc ca au zeci de mii de zei!?... cred ca si asta e una din cauzele pentru care i se spune "incredibila Indie"!
RăspundețiȘtergereAm savurat umorul tau specific si-ti admir munca!
multumesc, dar se spune ca 33 de milioane de divinitati ar avea hinduismul in total... o fi adevarat, sau nu??? daca da, mai am ceva de muncit pana sa postez despre ele :)
Ștergere