Ici-colo prin Sikkimul de vest. Şi despre absolut memorabila întâlnire cu uriaşul Kangchendzonga. (1)

Taman astăzi este anul nou după calendarul tibetan şi chinezesc - anul oii de lemn, aşa că nici că se putea să marchez mai bine această zi decât scriind chiar despre nişte locuri în care azi se sărbătoreşte prima zi din an; şi pentru că încă mai am datorii faţă de destule locuri prin care am călătorit (adică am trecut prin ele ca gâsca prin apă, fără să scriu nimic despre ele), am răscolit puţin prin tolba cu amintiri ici-colo şi am scos din ea câteva despre Sikkim: un mic dar fermecător stătuleţ indian cocoţat pe înălţimile sectorului estic al Munţilor Himalaya, care şi-a păstrat cu grijă vestigiile trecutului său de mic regat tibetan. Aşa că această poveste va fi despre ultima parte a călătoriei mele prin Sikkim, în care am bănănăit câteva zile prin locuri de care sigur nu aţi auzit, aflate undeva pe la graniţa răsăriteană a Nepalului cu Tibetul; şi despre absolut memorabila întâlnire cu uriaşul Kangchendzonga, fireşte.

Tashiding, unde există două variante de cazare. Ce alegi?

Când am ajuns în Tashiding ştiam deja că acolo sigur nu mă aşteaptă câini cu covrigi în coadă, dansatoare din buric sau alte spectacole turistice: este un loc de pelerinaj buddhist foarte faimos în Sikkim, dar în afara Sikkimului e cunoscut mai puţin, mai degrabă pentru faptul că acolo şi-a ales Dalai Lama să facă o retragere de meditaţie în 2010. Şi totuşi Tashiding este unul dintre locurile în care imediat ce am ajuns am şi început să mă întreb ce mi-o fi trebuit să trec pe acolo.

Tashiding este probabil cea mai necăjită aşezare pe care am văzut-o eu în tot Sikkimul: se vedea o singură stradă, vai amarul ei, populată de câteva zeci de localnici nepalezi cu priviri lihnite şi cu gesturi resemnate. În ghidul meu scria că în Tashiding există doar două locuri în care mă pot caza, unul mai spartan şi unul aşa, mai de mijloc; m-am învârtit puţin pe unica stradă iar când am dat cu ochii de prima pensiune am făcut stânga împrejur: ok, spartan e spartan, dar nici chiar aşa, mi-am zis. M-am întors în josul străzii şi am întrebat de pensiunea cealaltă, dar zadarnic: localnicii ridicau indiferenţi din umeri, de parcă aş fi întrebat de ce pământul e rotund. Într-un final m-am resemnat şi am revenit la prima pensiune. Mă rog, e cam mult zis pensiune: o casă locală obişnuită în care la etaj erau şi vreo două-trei camere mici şi austere ca nişte chilii de călugăr; toaleta (vorba vine…) era în curte, spălatul se făcea la cişmea, afară, iar sub perna de pe pat am găsit nişte bidigănii mici şi leneşe, din neamul moliilor sau alte insecte la fel de simpatice; no, ce ţi-o trebuit, aia ţi-ai găsit, mi-am mormăit în gând, după care am decis că în Tashiding voi dormi îmbrăcat cu hainele de drum, fără pernă sub cap şi fără să mă acopăr cu pătura din cameră; că oricum, de duş nu se mai punea problema…

După ce am mâncat în stil nepalezo-tibetan la un mic restaurant (unde era îngrămădeală în toată regula, pentru că mai erau acolo şi două nemţoaice, ca să nu mă pot plânge că sunt singurul occidental din Tashiding) m-am îndreptat întins către unicul motiv pentru care bietul Tashiding e trecut în ghidurile turistice: mânăstirea buddhistă tibetană Tashiding Gompa, aflată pe un vârf de deal la vreo 2-3 kilometri mai sus de sat, la capătul unui urcuş pietros; şi dacă doar aş fi scos limba de un cot pe acel drum încă ar fi fost grozav de bine, însă facusem eroarea să plec din aşa-zisa “pensiune” încălţat cu sandale (lăsându-mi mergătorii de munte în cameră), aşa că din cauza pietroaielor de pe drum mi s-a crăpat talpa la una din ele. Şi am continuat să urc ceva mai şchiop, dar în mod mai sigur mai păţit, deci mai înţelept; în ghidul meu scria că e vorba de vreo 30 de minute de mers până la mânăstire, şi poate chiar au fost 30, maxim 40 sau hai, 50-60, dar nu mai mult. Însă au fost din acelea foarte lungi, fără îndoială.

Tashiding Gompa: să auzi cum creşte iarba

Odată ajuns sus, în vechea mânăstire buddhistă, am început să înţeleg de ce ghidurile te îndeamnă să vezi Tashiding, şi de ce Dalai Lama în persoană alesese să stea pe acolo. Tashiding Gompa nu are o locaţie spectaculoasă, ca atâtea alte mânăstiri buddhiste de prin Himalaya, şi nici nu a fost împodobită cu cine ştie ce arhitectură impresionantă: templele de acolo sunt mai degrabă modeste, iar chortenele, stupele buddhiste împrăştiate pe lângă temple, nu păreau nici ele foarte aparte; o mulţime de steguleţe colorate de rugăciune îşi fluturau pânzele în vânt, alături de şiruri lungi de pietre inscripţionate cu mantre tibetane, un clopot uriaş lângă un chorten în întregime auriu şi imagini cu Padmasambhava, părintele buddhismului tibetan, ori cu alte figuri de seamă din panteonul buddhist tibetan; iar prăjini lungi cu steaguri de rugăciune, înfipte în iarba verde ca smaraldul, alcătuiau pe alocuri o adevărată pădure.

Câţiva călugări buddhişti îşi vedeau liniştiţi de treabă, ignorându-mă cu atâta naturaleţe de parcă aş fi fost pe acolo de când lumea; iar într-o margine ferită a mânăstirii, aproape de o mică grotă unde se spune că a meditat un mare yoghin (dacă nu cumva chiar Padmasambhava în persoană), am dat de o căsuţă modestă din care se auzeau câteva voci plasmodiind agale o puja buddhistă tibetană; deci se auzeau şi ceva sunete în acest regat al tăcerii, totuşi! Însă una peste alta Tashiding Gompa este adânc scufundată într-o pace imperturbabilă, atotputernică: în tăcerea intensă, grea, dominatoare ce învăluie Tashiding Gompa înţelegi cât se poate de bine ce înseamnă să auzi cum creşte iarba. Şi mi-am adus aminte că mai trăisem aceeaşi senzaţie de linişte atotputernică doar în celălalt capăt al lanţului himalayan, în așezarea Tabo din valea Spiti. A propos, şi Tabo este tot un loc favorit de-al lui Dalai Lama: e clar, Sfinţia Sa şugubeaţă are gusturi interesante…

Se spune că însuşi Padmasambhava ar fi stat o perioadă în locul unde azi se află Tashiding Gompa, acum peste 12 secole; de altfel fondatorul buddhismului tibetan este şi patronul sfânt al Sikkimului, cum povesteam deunăzi. Însă mânăstirea de azi a fost înfiinţată pe la 1641 sau 1717, primul templu de aici fiind clădit de Phuntsok Namgyal, primul rege al Sikkimului. Aparţinând sectei buddhiste tibetane Nyingmapa, Tashiding Gompa e considerată locul cel mai sfânt din tot Sikkimul şi centrul spiritual al Sikkimului, fiind înconjurat din toate direcţiile de locuri care au o puternică rezonanţă spirituală pentru buddhiştii sikkimezi. Iar în zilele noastre aici se ţine festivalul religios numit Bumchu, legat de o legendă avându-l ca protagonist pe acelaşi Guru Padmasambhava; în fiecare an, în prima lună a calendarului tibetan (deci cam pe vremea asta) se fac previziuni privind viitorul din noul an cu ajutorul unui vas sfânt umplut cu apă sfântă, care fiind păstrat cu grijă într-un templu e scos la vedere o singură data pe an, în timpul sărbătorii Bumchu.

Un călugăr tânăr se hotărî, într-un final, să îmi arate că m-a văzut. Intră în vorbă cu mine, şi după câteva vorbe îmi spuse că dacă vreau pot să înnoptez în mânăstire. Era tentant, pentru că mă scutea de drumul pietros până înapoi în sat, cu o talpă de sanda crăpată, şi de urcuşul de întoarcere înapoi la Tashiding Gompa, a doua zi. Însă deja îmi lăsasem tot bagajul în jalnica mea pensiune sikkimeză din sat, aşa că nu aveam la mine nici măcar o periuţă de dinţi. Şi barem acolo ştiu ce mă aşteaptă, mi-am mai zis în gând: o să dorm îmbrăcat, fără pernă şi fără pătură; dar aici? La care se adăuga, finalmente, argumentul suprem: şi pun pariu că nici nu au Internet!

Cea mai frumoasă călătorie este întotdeauna următoarea călătorie

La plecarea din Tashiding Gompa am dat peste un anunţ pus la vedere pentru vizitatorii mânăstirii, în care cine ştie ce călugăr tibetan zelos, naiv şi nu tocmai tolerant la metehnele occidentale decretase cu toată seriozitatea, într-o engleză stângace, cam așa: “eşti binecuvântat să vizitezi acest loc sfânt, dar să nu fumezi; că în vechile scripturi aşa a zis Padmasambhava, că dacă vei fuma nu vei mai avea binecuvântarea”. Finalul anunţului era aproape patetic: “noi, cei care îl urmăm pe Guru Padmasambhava, îţi cerem să nu fumezi şi să nu foloseşti produse din tutun în acest loc sfânt”!

De-a dreptul amuzantă înverşunarea anunţului împotriva fumatului, din moment ce apelase cu disperare pătimaşă tocmai la autoritatea supremă a vechiului Tibetului buddhist, Guru Padmasambhava. Atât că acesta trăise prin secolul 8, când nici vorbă să se fi auzit de fumat prin Asia. Şi chiar dacă ar fi auzit de fumat sunt sigur că l-ar fi tratat cu totul altfel decât acel anunţ; Padmasambhava a fost în multe privinţe cu foarte mult înaintea vremurilor pe care le-a trait, aşa că nu pot să nu mă întreb: oare cum ar zâmbi văzând acel anunţ?

Când am părăsit Tashiding plecând mai departe către Yuksom eram de-a dreptul uşurat, recunosc; locul acela are ceva magic ce parcă încerca să mă ţină pe loc, şi voiam să mă văd cât mai repede plecat de acolo şi scapat din mrejele misterioase ale Tashidingului. Şi nu-mi fac iluzii, ştiu sigur că în realitate am ratat să gust pe îndelete, până la capăt, serenitatea atotputernică din Tashiding Gompa: am venit în grabă şi am plecat tot în grabă, iar cât am stat în Tashiding am fost ocupat să mă căinez pentru lipsa de confort a camerei şi alte tragedii similare. Aşa că mă mint în gând, cu un zâmbet fals, aşa cum se mint adesea călătorii pentru care cea mai frumoasă călătorie este următoarea: nu-i nimic, cândva mă voi întoarce aici. Fără nicio grabă, şi fără să mă mai înfior feciorelnic pentru bidigăniile de sub pernă, ori pentru talpa crăpată a sandalei. Și poate îmi voi face curaj să dorm şi o noapte în acel loc sfânt. Fără să fumez, fireşte. Și chiar fără Internet! Da, cândva mă voi întoarce…

Şi-am încălecat pe-o şa, că văd că iară m-am lungit cu povestea mai mult decât era proiectat; că treaba asta cu sporovăitul în scris e boală grea, pe cuvânt de ici-colo. Şi văd că nici nu am apucat să suflu vreun cuvinţel despre absolut memorabila întâlnire cu uriaşul Kangchendzonga, care va trebui lăsată pentru următorul episod. Aşa că de moment mă mulţumesc să vă urez de Losar, anul nou tibetan, care de data asta începe exact în aceeaşi zi ca anul nou chinezesc: anul oii de lemn, sau al caprei de lemn. Oaie şi nu berbec, să fie limpede, pentru că în astrologia orientală aspectele masculin sau feminin ale anului au o semnificaţie cât se poate de precisă. Una peste alta azi vă urez pe alese: în tibetană - Tashi delek!, iar în chineză - Gong Xi Fa Cai! Şi nu pot să nu-mi amintesc răspunsul de acum vreun an al unei amice, oferit cu cel mai englezesc calm mioritic: ok, gong.