Delta Dunării pentru cei comozi: Colina, cu parcare (aproape) pe Canalul Lipovenilor

A venit iar vremea de mers în Delta noastră cea frumoasă ca-n poveşti, iar cu gândul dus departe la minunăţiile ei mi-am amintit de un loc pe unde am trecut recent şi despre care încă nu am scris nimic. Un loc grozav, care prezintă avantajul formidabil că deşi e la marginea Deltei şi îţi asigură accesul direct în Deltă, totuşi îţi permite sosirea acolo pe patru roţi: Delta Dunării pentru cei comozi, va să zică.

Favoritele mele în Deltă rămân Sf. Gheorghe şi Sulina, pentru 1001 de motive pe care le-am explicat pe larg, în cuvinte şi culori, acum ceva vreme; însă deşi nu sunt genul care să mă plâng de o călătorie ceva mai lungă şi de câteva ore petrecute pe vapor trebuie să recunosc totuşi că ele nu sunt tocmai uşor accesibile, presupunând, pentru cei dependenţi de maşină, sacrificiul suprem: abandonarea ei in vreo parcare din Tulcea, ridicarea bagajelor pe umăr şi parcurgerea ultimei bucăţi de drum ca orice muritor de rând al Deltei, adică pe puntea pasagerului sau în cabina nu grozav de îmbietoare a rapidei.

Si totuşi, oare nu există şi o Deltă a Dunării pentru cei comozi, care visează să-şi parcheze bolidul chiar la botul ştiucii, lângă oala cu ciorbă de peşte? Recent am aflat că există, şi nu e la Murighiol, pe malul braţului Sf. Gheorghe - cum m-aş fi aşteptat (unde am şi fost acum ceva vreme, deşi fără să mă pot declara extaziat de cele văzute acolo), ci tocmai la capătul nordic al lacului Razim, lângă satul Colina. Recunosc, când am aflat de locul acesta am fost destul de sceptic că are ceva în comun cu Delta, mai ales că harta îl arată puţin mai la vest de Deltă (la vest-sud-vest de Murighiol, mai exact), dar după ce am sosit acolo pe patru roţi (prin Babadag - Agighiol - Valea Nucarilor, deci fără a mai trece prin Tulcea) a trebuit să recunosc cinstit exact trei lucruri: am mâncat acolo ca în Deltă, adică peşte şi iar peşte, m-am simţit acolo ca în Deltă (cu tot tacâmul deltaic - orăcăit de broaşte 24/24 şi vedere din cameră exact spre un canal ce ducea în Canalul Lipovenilor) şi am avut acces direct în Deltă, pentru obişnuita plimbare cu barca prin împărăţia apelor. Iar de pescuit (peşte) nu pescuiesc, de vânat (animale) nici atât, aşadar ce îmi puteam dori mai mult?

Canalul Lipovenilor este ruta acvatică care trecând chiar pe lângă Colina, pe conturul malului nordic al lacului Razim, ne-a dus direct spre colţul sud-vestic al Deltei, dincolo de Dunavăţ: după o plimbare rezonabil de lungă pe câteva canale ale Deltei, în care am străbătut şi lacul Solomon, ne-am proţăpit taman în mijlocul Golfului Holbina, din estul lacului Razim, pentru a căsca ochii la păsăretul de acolo; iar singura mea plângere în această expediţie deltaică a fost că aveam la mine doar o cameră foto străveche, primitivă şi părăginită, care nu mă lăsa baltă decât exact atunci când apăreau ceva păsări iar eu aveam nefericita idee să încerc să le fotografiez; cu doar puţină vreme înainte căzusem în mare cu tot cu multiubita mea cameră DSRL, iar după ce am ţinut-o în orez câteva zile să o usuc de apă (metodă pe cât de eficientă în genere pe atât de tardivă în acest caz) a trebuit să mă recunosc învins şi să-i spun resemnat, cu ochi umezi de căprior, bun rămas, iubito. Aşa se face că atunci când am ajuns la Colina, proaspăt rămas fără doamna Nikon, aveam la mine doar o cameră “bridge” pe care nu o mai folosisem de ani buni, adică doar puţin mai mult decât una din acele camera foto digitale bazice pe care fotografii le numesc, cu ifose şi dispreţ maxim, săpuniere. Deci să fie limpede, pozele din această postare nu se pot compara deloc cu fotografiile (cel puţin) grozave pe care recunosc cu toată modestia că le-am făcut la Sf. Gheorghe şi Sulina :)… Bine?

Şi un bonus: în afară de Canalul Lipovenilor, lacul Solomon şi Golful Holbina am putut vedea tot atunci şi cetatea crâncen de romantică de la Enisala, aflată la o distanţă de doar câţiva kilometri (vreo 10, 15?) de Castalia, pensiunea din Colina la care trăsesem. Am mai scris despre cetatea Enisalei într-o postare mai veche şi de fiecare dată când iar vine vorba de ea nu preget nicio clipă să-mi declar admiraţia deschisă pentru atmosfera magică, de poveste medievală uitată, a vechilor ei ruine genoveze; aşa că de ce aş face altfel tocmai acum?