Din nou pe Acoperişul Lumii: ici-colo prin Leh, capitala Micului Tibet

Gata, m-am întors în Tibet. În Micul Tibet, ca să fiu mai exact, adică în regiunea Ladakh din nordul extrem al Indiei, din capătul vestic al platoului tibetan. Iar după câteva zile petrecute prin Leh, capitala înaltă, prăfoasă şi arsă de soare a Micului Tibet, deja e de povestit.

Am două culori

Am două culori, le spun celor care îmi privesc amuzaţi nasul roşu ca de băutor fruntaş în vreo întrecere sovietică: o culoare publică (şi le arăt roşul intens de pe antebraţe) şi una secretă (ridicând puţin mâneca tricoului, cât să-mi vadă nu atât bicepşii de şahist cât albul timid al pielii mele obişnuite). Adică m-am bronzat exact ca tractoriştii, pe conturul tricoului, al pantalonilor scurţi şi al sandalelor. La care trebuie adăugat nasul, care e atât de roşu încât până si eu pufnesc în râs când mă văd (din greşeală, fireşte) în vreo oglindă. Asta pentru că deşi nu sunt prima dată pe podişul tibetan, ci a treia oară, am făcut pe deşteptul la plecare şi nu am mai luat cu mine crema de protecţie solară. Nici măcar nu pot spune că am uitat-o, ci pur şi simplu m-am burzuluit adolescentin, gândind că din moment ce nu mai am doar 12 ani voi suporta cu bine un mic asalt al soarelui de pe platoul tibetan. Ceea ce nu s-a întâmplat, fireşte: după trei zile în care am aşteptat zadarnic să o dau la pace cu soarele a trebuit să mă recunosc învins şi am cumpărat crema de protecţie solară. Acum a mai trecut ceva din usturime, dar roşeaţa de tractorist sigur va mai rămâne. Oare cât timp?

Aerul rarefiat al celor 3500 de metri altitudine la care se află Leh este permisiv nu doar cu soarele, ci şi cu răul de înălţime. Însă de el am scăpat mai uşor, cu nişte mici dureri de ceafă în prima zi şi cu ceva gâfâieli bătrâneşti la urcarea treptelor sau străduţelor în pantă. Nici măcar nu pot fi sigur că ele nu sunt din cauza oboselii drumului lung din Bucureşti până în Leh, sau mai degrabă a insolaţiei. Pentru că m-am încăpăţânat să umblu şi prin Ladakh cu capul gol, ca întotdeauna. Însă aici pălăriile de soare, şepcile ori eşarfele nu sunt mofturi vestimentare, ci necesităţi: deşi căldura e cât se poate de rezonabilă (iar seara şi dimineaţa e chiar răcoare de-a binelea) razele de soare trec ca prin brânză prin aerul subţire al podişului tibetan, direct spre scăfârlia fudulă a călătorului  preocupat mai mult de freză decât de ce e sub ea.

Nu mai lipsea decât praful fin şi înecăcios care adesea îi face pe localnici să-şi acopere feţele cu eşarfe sau acoperitoare-măşti pentru nas şi gură. Aici sunt pregătit, pentru că am la mine masca pe care am purtat-o prin valea Spiti, acum câţiva ani. Ce e drept nu m-a ajutat foarte tare, aşa că nasul meu roşu e plin de praf, gâtul la fel, iar din când în când mă apucă brusc câte un lăcrimat sentimental. Între noi fie vorba, nici nu avea cum să mă ajute biata mască, pentru că am ţinut-o doar în rucsac. Nu doar că nu-mi mai place culoarea, dar mă şi întreb dacă mi-a plăcut vreodată: e vişinie închis, deci nu cred că se asortează cu ceva din bagajul meu. Atunci am cumpărat-o pentru că în magazinul local din Spiti nu se găsea altă culoare, iar Jeevan, şoferul indian cu care am călătorit, a insistat părinteşte să o iau pentru a mă apăra de praf, indiferent de culoare. Am şi o eşarfă la mine (deci chiar sunt bine pregătit pentru praf, să fie clar), dar o ţin la gât, ca să-mi acopere ceafa roşie ca focul. Am încercat să o folosesc şi ca turban, dar după câteva minute (în care nimeni nu a apucat să mă fotografieze, vă asigur) am realizat brusc, ajutat puţin de soare, că în acest moment ceafa mi se pare mult mai importantă. Însă partea bună e că dacă umbli în tricou şi cu eşarfă la gât te crede lumea italian, capisci?

Aşadar totul e perfect, să fie limpede: am două culori, nasul roşu, gâtul plin de praf şi o uşoară insolaţie. Strănut, tuşesc şi lăcrimez, mai sentimental ca niciodată, iar de moment am decis să nu mai folosesc oglinzi, ca să nu-mi produc traume suplimentare. Şi uneori mă întreb tâmp dacă picioarele arse de soare şi pline de praf ce se iţesc din sandale sunt, într-adevăr, ale mele.

Regăsirea cu Leh: Juley şi thukpa

Primul drum pe care l-am făcut după ce am ajuns în Leh a fost la poliţie: uitasem să las la aeroport, după completare şi semnare, formularul primit acolo de toţi turiştii străini. Poliţaii locali, cu ochii oblici şi cu obrajii coloraţi de soare, s-au uitat amuzaţi la mine, m-au invitat să iau loc după care au început să discute în ladakhi, rubedenia locală a limbii tibetane. După un minut de deliberare mi-au zis să-mi văd liniştit de treabă, că vor depune ei formularul pentru mine. Iar discuţia s-a încheiat cu Juley, salutul tipic Ladakhului, rostit cu voce uşor cântată şi cu zâmbet.

După care m-am îndreptat, cu tot cu bagaj, către centrul oraşului, nerăbdător să-l regăsesc după cei cinci ani ce au trecut de la precedenta mea vizită în Leh. Oraşul parcă e şi mai nervos ca atunci, şi mai asaltat de maşini şi motociclete, iar strada sa centrală, Main Bazaar, e desfigurată de nişte lucrări de amenajare ce o fac să arate ca după explozie. Se lucrează în stil indian pe strada explodată, dar totuşi se lucrează. E zgomot şi praf peste tot, iar oraşul nu excelează la capitolul frumuseţe, deci dacă simţi că îţi vine să fugi înapoi acasă este în regulă, este un sentiment uşor de înţeles.

M-am oprit în Tashi Restaurant, micul restaurant tibetan de la unul dintre colţurile Main Bazaar. Unde i-am regăsit pe aceeaşi oameni zâmbitori şi simpatici-foc pe care îi ştiam deja de acum cinci ani: o familie de refugiaţi tibetani cu care ai senzaţia că iei masa în familie. Mâncarea oferită de ei fiind simplă şi gustoasă, câteva feluri tibetane, inclusiv faimoşii momos - colţunaşii tibetani de care povesteam recent - şi câteva feluri chinezeşti, precum chowmein. Deşi poate ar trebui ţinut cont de ce-mi spunea recent o cunoştinţă locală: de fapt ceea ce găseşti în India ca mâncare chinezească nu e deloc mâncare chinezească, ci doar ceea ce-şi închipuie cei din Bengal, din nord-estul Indiei, că ar trebui să fie mâncare chinezească. Deci mai degrabă e vorba de bucătărie fusion-asiatică, se pare. În fine, eu m-am delectat cu o thukpa, supa-tocană tibetană, plină de tăieţei şi de zarzavaturi.

Despre îngeri păzitori, vechi cunoştinţe şi Zanskar

Mereu mi-am zis (mai ales atunci când călătoresc) că am nişte îngeri păzitori grozav de eficienţi, care îşi fac treaba cu precizie de chirurg. Şi de data asta a fost la fel, vă zic sincer: primul personaj cu care am legat o conversaţie în Tashi Restaurant - Filip, un fotograf polonez din New York, îmi este în continuare tovarăş de călătorie. El sosise în Leh de o zi, eu de o oră. Avea nişte planuri de călătorie interesante, nimic de zis, însă când i-am zis că am de gând să ajung în Zanskar, valea îndepărtată din creierii munţilor Himalaya, a devenit interesat şi a început să-mi pună întrebări. Nu am căutat să îl conving în niciun mod că Zanskar este paradisul Ladakhului, întrucât mi se părea puţin probabil să mai găsesc pe cineva atât de uşchit ca mine vis-a-vis de Zanskar: eu îl visam cu ochii deschişi de vreo două-trei luni, de când decisesem să mă întorc în Micul Tibet, însă Zanskar e un loc îndepărtat şi greu accesibil chiar şi pentru standardele himalayene, până acolo fiind de bătut un drum de două zile, ocolit şi obositor la culme, prin munţi înalţi, trecători ostile şi văi şerpuite. Aşa se face că a treia zi am fost foarte mirat când Filip m-a întrebat când am de gând să plec spre Zanskar. Miercuri, i-am răspuns. Miercuri ar fi bine şi pentru mine, mi-a răspuns el. Ce zici?

Oricum, în Leh nu este deloc greu să legi conversaţii, între noi fie vorba: te trezeşti pur şi simplu vorbind cu cineva ca şi cum l-ai şti de o gramadă de vreme; culmea este că asta se întâmplă chiar dacă ştii bine că de fapt interlocutorul vrea să îţi vândă ceva, precum negustorii kashmirieni care aproape că te iau de mână să te ducă în prăvăliile lor pline de minunăţii orientale. Deja mă învârt în Leh printre nu ştiu câte cunoştinţe, de parcă m-a uitat Dumnezeu pe aici. M-am reîntâlnit şi cu Mustafa, agentul turistic cu care am avut o ceartă acum cinci ani, la plecarea din Leh către Srinagar, capitala Kashmirului. Într-un final m-a recunoscut, am discutat amical vreo două minute şi mi-a spus că nu îmi poartă pică. Poate bem un ceai zilele astea, au fost ultimele cuvinte schimbate între noi.

Mai acum două zile am făcut o plimbare la Shey Gompa, la mica distanţă de Leh, împreună cu Filip şi cu amicul său Karma, un călugăr buddhist de origine nepaleză care este (din ce am înţeles) fotograf pe lângă Karmapa, liderul sectei Karma Kagyu din cadrul buddhismului tibetan. Parcă nu ajungea că, oricum, Filip este un fotograf extraordinar (genul de fotograf puţin nebun care fotografiază tot timpul, din toate poziţiile, vorbeşte cu toată lumea, stoarce zâmbete de la toţi şi finalmente aproape că-i convinge să implore să fie fotografiaţi, iar când îi vezi pozele nu poţi decât să te întrebi ce farmece face cu lumina şi culorile), mai lipsea doar călugărul-fotograf (după ce i-am văzut sculele şi câteva poze am înţeles imediat de ce se bucură de tot respectul lui Filip) ca să mă simt total zdrobit între cei doi aşi ai fotografiei. Iar dacă până acum aveam impresia că am o idee despre cum se fac nişte poze cât de cât faine, după ce am petrecut aproape o zi între cei doi m-am făcut mic, incredibil de mic, şi am tăcut chitic: e clar, în materie de fotografie nu am ajuns încă nici măcar la glezna broaştei. Însă călugărul-fotograf ne-a condus pe cele mai nebătute cărări de pe lângă Shey Gompa, încât şi acum mă bucur că nu am căzut de pe stâncile pe care ne-am cocoţat. Iar din moment ce eram împreună cu un nepalez, un om al muntelui, şi un fotograf puţin nebun, dispus să ţopăie pe stânci deloc îmbietoare pentru cine ştie ce poze, cine credeţi că rămânea mereu în urmă pe coclaurii de piatră de pe lângă Shey?

Iar astăzi ne-am petrecut ziua prin Choglamsar, o mică aşezare de lângă Leh locuită de câteva mii de refugiaţi tibetani, practic centrul comunităţii tibetane din Ladakh. Azi fiind ziua de naştere a Sfinţiei Sale Dalai Lama a fost o sărbătoare de toată frumuseţea în Choglamsar, la care s-au strâns câteva mii de localnici ladakhi şi tibetani, din care o mare parte în superbe costume tradiţionale. După vreo trei ore de dansuri şi cântece ladakhi şi tibetane (unde m-au impresionat mai cu seamă ritmurile ladakhi, aducând mult cu cele nepaleze) a urmat picnicul general, derulat în (şi pe lângă) cele câteva sute de corturi întinse pe pajiştea de lângă reşedinţa din Choglamsar a lui Dalai Lama, aproape de malul fluviului Indus. A fost o zi pur şi simplu grozavă, fără dubii: nu doar că am avut ocazia de a vedea mulţime de oameni grozav de frumoşi şi zâmbitori, purtându-şi cu mândrie hainele de sărbătoare scoase de prin cufere, dar am şi fost adoptaţi pe loc de o familie tibetană superbă (îngerii păzitori ştiu mai bine de ce…) care ne-a chemat în cortul lor şi ne-a omenit cu de toate, ca şi cum am fi cine ştie ce musafiri de seamă. Am plecat de acolo zăpăcit de soare, ghiftuit cu ceaiuri şi mâncare tibetană şi cu tolba plină de fotografii ale celor întâlniţi acolo: sunt atât de multe încât mi-ar putea lua câteva zile să le selectez pe cele mai făţoase pentru a le putea posta. Însă nici vorbă să am acum timp de aşa ceva, aşa că asta se va întâmpla altă dată.

Însă tot ce s-a întâmplat în prima săptămână în Leh se poate numi doar un bun început, să fie limpede: abia mâine începe adevărata aventură prin Micul Tibet, călătoria spre valea Zanskar. În mod obişnuit ea durează două zile de drum greu şi foarte greu cu maşina, cu noaptea petrecută în Kargil, însă am avut grijă să o complic cu un ocol prin valea Dha-Hanu şi cu opriri în valea Suru şi în Rangdum, să ne putem bucura în tihnă de toate frumuseţile din cale; aşa că ne va lua cel puţin dublu până să ajungem în Padum, capitala Zanskarului. Ne aşteaptă trecători îngheţate, drumuri taman bune pentru ispăşit păcate grave, cazări dubioase prin locuri rar bătute şi locuri aproape încremenite în timp precum Phugtal Gompa din fundul văii Zanskar, până la care nici măcar nu există vreun drum pentru maşini, ci doar cărare. Însă fotograful puţin nebun s-a dovedit până acum un tovarăş de călătorie de jos pălăria (oricum, felul lui copilăresc de a se bucura fără rezerve de tot ce e în jur fiind molipsitor de-a dreptul), iar Tashi, şeful agenţiei turistice cu care am negociat acest tur de forţă, ne-a asigurat că vom avea o maşină bună şi un şofer de toată nădejdea. Fireşte, în următoarele zile ar fi bine să cam uităm de confortul (relativ) din Leh, de duşuri calde la discreţie, de mâncare pe alese, de Internet iar pe alocuri chiar de telefon. Însă partea bună a călătoriei începe doar mâine, cu plecarea spre Zanskar: mâine este prima zi din tot restul vieţii mele.