Cred că am întâlnit-o acum vreo
lună de zile şi puţin, pe drumul lung şi greu către îndepărtata vale himalayană
Zanskar din Ladakh, Micul Tibet. Tocmai trecusem de pasul Pensi La ce marchează
intrarea în Zanskar şi ne oprisem la o margine de drum lângă nişte colibe de
nomazi când Lobzang, şoferul nostru localnic, a fost interpelat amical de o
tânără localnică. Habar nu am cum o cheamă, aşa că mi-am permis s-o numesc simplu
(ştiind bine că frumuseţea e în ochii privitorului) Frumoasa din Zanskar.
Am intrat înăuntru, trecând
printr-un nor de fum înţepător şi un întuneric rău prevestitor în prima
încăpere. În “odaia de oaspeţi” mirosea greu, de la bălegarul uscat pus pe foc.
Locul era strâmt şi scund, prost luminat, simplu şi sărăcăcios la culme - un
adevărat monument al precarităţii vieţii de nomazi. Frumoasa din Zanskar era
micuţă şi subţirică, însă avea ochi limpezi de copil, o voce încântătoare şi un
zâmbet devastator. Parcă nu îţi venea a crede că duce viaţa extrem de grea a
nomazilor, undeva spre 4000 de metri înălţime în creierii Himalayei, însă când
mi-am mutat privirea de la dinţii ei albi ca zăpada la mâinile ei am văzut că deşi erau curate şi avea unghiile date cu ojă (absolut admirabilă
cochetărie feminină în acel colţ aspru din Himalaya), totuşi arătau puternice
şi aspre înainte de vreme: se vedea clar că Frumoasa din Zanskar e obişnuită cu
munca dură a vieţii de nomad în Himalaya, iar mâinile ei vorbeau clar despre
asta. În timp ce ne pregătea ceai tibetan şi chapatee mi-am îndreptat camera foto
spre ea şi am întrebat din ochi şi gesturi dacă o pot fotografia. Iar Frumoasa
din Zanskar a zâmbit în felul ei irezistibil, în semn de "da", privind curajoasă
drept spre camera foto…
Portretul perfect, mi-a zis Filip, fotograful newyorkez, când i-am
arătat mai târziu fotografia. În camera întunecoasă în care Mona Lisa mea
himalayană ne omenise cu ceai tibetan şi chapatee era o mică fereastră, undeva
sus, în stânga; sau poate era doar o gaură în peretele bietei locuinţe de
nomazi?... oricum, pe acolo intra o geană de lumină ce dădea un aer
magic acelei hrube. Acum îmi este de ajuns să privesc fotografiile de atunci şi mă simt iar în Himalaya, în capătul Zanskarului, şezând stingher pe jos, cu picioarele sub mine, în
încăperea afumată şi mirosind greu a foc de bălegar, însă mângâiat de zâmbetul
angelic (în sensul himalayan al cuvântului) al Frumoasei din Zanskar.
Au trecut deja două săptămâni de
când am plecat din Ladakh, şi mai bine de o lună de când am lăsat în urmă valea
Zanskar. Între timp m-am perindat prin Delhi, Bucureşti, Arad şi Praga, iar
acum mă aflu în Bratislava; firesc era să uit deja de Micul Tibet şi de zâmbetele
calde ale celor de acolo, însă încă văd cu ochii minţii crestele de piatră ce
îl străbat în toate direcţiile şi străduţele pline de larmă din Leh, iar în
urechi îmi răsună ritmuri de muzică ladakhi - cea pe care am ascultat-o zi de
zi în călătoria de 12 zile spre Zanskar. Aşa că ieri am decis, într-un final, să
recunosc deschis: da, îmi este dor de Ladakh, de Leh, de Zanskar, de culmile golaşe
ale munţilor, de măgarii nostagici ce rătăceau agale pe străzile din Leh, de
caisele mici şi dulci din Main Bazaar şi de mâncarea tibetană din taverna minusculă
numită pompos Tashi Restaurant. Iar după ce mi-am pus să ascult muzică din
Ladakh (prima dată de când am plecat din Leh, cred) am deschis folderul cu poze
de acolo, răscolind cu emoţie prin ele. Şi am dat tocmai peste Frumoasa din
Zanskar…
domle, n ai si tu un buton de like :-p Like x multe ori :)
RăspundețiȘtergereAuzi, n au aia nevoie de un avocat pe acolo?
da` la ce le-ar putea folosi lor un avocat? ca aceia is oameni simpli si cinstiti, nu ca noi :)
ȘtergereVorba ta, la ce le-ar folosi lor o preocupare lumeasca acolo cand ei traiesc in cer. Cu siguranta le-ar trebui un ajutor la adapatul animalelor si la munca de zi cu zi.
RăspundețiȘtergere