Într-o zi te vei întoarce

Cât de acasă mă simt acolo? Cât de drag îmi e locul acela? Cât de dragi îmi sunt oamenii de acolo? Aşa mă jucam cu întrebări mai zilele trecute, depănând în minte felurite locuri prin care am trecut. Şi întrebându-mă aşa iar şi iar am găsit două locuri cărora le-am dat note maxime la toate aceste întrebări; deşi ele sunt surprinzător de diferite între ele, dacă nu cumva opuse de-a binelea…

Primul loc din cele două este Leh, capitala mică, nervoasă, arsă de soare şi pitorească la culme a Ladakhului. Orăşelul înalt şi însorit din inima Micului Tibet îmi este atât de familiar încât ori de câte ori îmi amintesc de el mă întreb simplu: ei, dar eu când mai dau o fugă până în Leh? Nici vorbă să mă gândesc la Leh ca la un loc departat şi periculos, la doi paşi de graniţa fierbinte a Indiei de nord cu Pakistanul şi China: Leh este pentru mine un loc unde pur şi simplu m-aş întoarce. Culmea e că nici despre Arad, oraşul copilăriei mele, nu pot gândi aşa, deşi nu e la mii de kilometrii depărtare (şi trei avioane de schimbat) de Bucureşti, ci doar la 600 de kilometri. Dar oare chiar au vreo importanţă distanţele geografice când e vorba de locuri care ţi-au rămas la inimă?

Al doilea loc pe care îl simt surprinzător de acasă este Playa Paraiso, în Tenerife, unde în ultima vreme am tot revenit la învăţături cu maestrul meu Namkhai Norbu Rinpoche. Am mai zis-o, nu am nimic în comun cu insulele însorite cu palmieri şi plaje exotice (drumurile prăfoase de prin Himalaya mi se potrivesc mult mai bine, e limpede), aşa că Playa Paraiso pare o bizarerie absolută în galeria mea de locuri dragi. Însă în Playa Paraiso există un loc numit Dzamling Gar, care ar putea fi mult mai apropiat de vechiul Tibet decât multe alte locuri din Tibetul de azi: aici vin din toată lumea discipoli ai maestrului meu Namkhai Norbu Rinpoche, se urmează învăţături buddhiste tibetane din cele mai serioase, se cântă şi dansează muzică tibetană şi se serbează Losar, anul nou tibetan. Cam aşa erau şi taberele de praticanţi din Tibetul de altadată: în jurul maestrului se aşezau uşor-uşor discipoli după discipoli, constituind ceea ce se numea un gar, o mică aşezare de practicanţi laici care trăia după reguli proprii.

Ciudat, când te uiţi pe hartă vezi ca Bucureştiul se află aproape la mijloc între Leh şi Playa Paraiso, atât de diferite între ele şi totuşi amândouă atât de legate de Tibet. Le-aş putea spune simplu Vechiul Tibet şi Noul Tibet, însă atunci cum i-aş spune Bucureştiului? Pentru că mai des decât îmi place să recunosc văd în el un doar loc aglomerat şi cenuşiu în care muncesc, câştig bani, plătesc taxe şi facturi şi mă opresc (zâmbind forţat, dacă nu chiar scrâşnind din dinţi) între două călătorii, mult mai mult timp decât aş vrea.

Ieri îmi scria Tashi, din Leh: haide, Lu-Chang, când te întorci în Leh? Te aştept…

Şi alaltăieri am plecat din Playa Paraiso, cu tristeţea băţoasă a celui ce pleacă de acasă, bosumflat ca un copil pedepsit, gata să dea în plâns la orice pas. Ultima imagine ce mi-a rămas în minte plecând a fost cea a vârfului Teide strecurat printre două şiruri de steguleţe de rugăciune tibetane de pe gardul Dzamling Gar; ai putea crede că e cine ştie ce vârf himalayan de peste 5-6.000 de metri, văzut din vreo mânăstire buddhistă de pe platoul tibetan: nici vorbă de aşa ceva, e doar un vulcan ridicat la doar puţin peste 3.700 de metri deasupra Atlanticului, la câţiva paşi de marginea arzătoare a Saharei. Care mi-a şi rămas dator, între noi fie vorba, după ce acum aproape un an nu a binevoit să mă primească în vizită…

Iar când plecam din Playa Paraiso îmi repetam în gând ce e de făcut când pleci dintr-un loc din care nu vrei să pleci: pleacă pe furiş, ca un hoţ; nu te uita în urmă, nu promite că te întorci şi nu îţi lua rămas bun; nu spune nimic ce l-ar putea răscoli pe cel ce ramâne şi uită tot ce ţi-ai dori să ţii minte, oricât de drag ţi-ar fi; nu regreta şi nu spera, nu spune că-ţi pare rău şi nu promite nimic; dar porneşte de acolo având clar în minte gândul reîntoarcerii.

într-o bună zi te vei întoarce acolo, nu e nicio îndoială; tot aşa, pe furiş, ca şi cum ai fi lipsit puţin, ca şi cum ai fi dat o fugă prin vecini… şi e un singur lucru pe care nu încă nu îl ştii: când?