Zanskar: de ce iubesc Himalaya (2). Pe Indus în jos.

Să începem aşadar povestea călătoriei spre Zanskar, acea vale himalayană îndepărtată şi izolată ca un tărâm ascuns al buddhismului; pentru că nu ştiu dacă faimoasa Shangri La există în realitate sau este doar o legendă, dar valea Zanskar sigur există, şi pare a fi la fel de bine ascunsă între culmile munţilor Himalaya: am fost acolo, am văzut-o, deci nu mai trebuie decât să povestesc despre ea.

Drumul spre Zanskar

Povesteam deja că în Zanskar nu se ajunge deloc uşor. Teoretic, din Leh, capitala Micului Tibet, până în valea Zanskar există trei rute. Prima din ele, cea mai scurtă, este cea care urcă în sus pe râul Zanskar, pornind de la confluenţa sa cu Indus. Marginile râului sunt foarte abrupte (pe lungi porţiuni ale văii se poate vorbi de canion în toată regula), aşa încât vara nu e nicio şansă că râul să fie folosit pentru a ajunge în valea Zanskar. Iarna, în schimb, temperaturile nemiloase din Himalaya (de la -20 de grade în jos, pare-se) transformă răul Zanskar într-un drum de gheaţă: este ceea ce se numeşte Chadar Trek, faimosul drum de iarnă pe Zanskarul îngheţat, folosit de localnici din vremuri imemoriale. Sincer să fiu, şi eu visez că într-o bună zi voi parcurge Chadar Trek, deşi sunt conştient că este o încercare fizică teribilă: zile în şir se merge pe gheaţa râului, sub temperaturi crâncen de mici, iar noaptea se doarme în mici peşteri de lângă malul râului. Oare chiar aş rezista la aşa ceva?

A doua rută dinspre Leh spre Zanskar este traseul de trekking care porneşte din Lamayuru, de la vest de Leh, şi coboară spre sud prin munţii Zanskar până la Zangla, în valea Zanskar, unde începe drumul rutier. Aş fi grozav de fericit să parcurg o dată acest drum, însă am auzit că aş avea nevoie de vreo zece zile doar pentru el. Totul e să le am…

A treia rută din Leh spre Zanskar este de departe cea mai ocolită, dar cea mai folosită, fiind o rută auto pe tot parcursul ei: ea porneşte din Leh spre nord-vest, în jos pe valea Indusului, apoi trece munţii şi două trecători faimoase (Fotu La şi Namika La), după care, străbătând valea Wakha, ajunge în Kargil, capitala părţii de vest a Ladakhului, locuită de două populaţii de origine tibetană dar de religie predominant musulmană, purig şi balti. A doua zi se porneşte din Kargil spre sud, prin înverzita vale Suru, locuită de musulmani de etnie purig; undeva în sudul văii drumul coteşte iar, de data asta spre est, până la Rangdum: deşi aflat între valea Suru şi valea Zanskar, fără ca geografic să ţină de niciuna din ele, Rangdum anunţă intrarea în Zanskar, fiind primul ţinut de după Wakha, Kargil şi Suru în care locuitorii sunt majoritar buddhişti. După Rangdum se merge mai departe spre sud, până în trecătoarea Pensi La, care marchează geografic intrarea în valea Zanskar. Iar aici drumul o coteşte din nou, de data asta spre sud-est, pătrunzând tot mai adânc în valea Zanskar, până în capitala ei, Padum.

Aşa că unica alegere realistă era cea de a treia rută, care ne permitea să stăm confortabil în maşina condusă de Lobzang, şoferul nostru originar din Zanskar, şi să savurăm pe îndelete incredibilul peisaj al Micului Tibet. E adevărat că această rută descrie un ocol uriaş pe hartă şi trece chiar prin inima ţinutului musulman pe care îl constituie regiunea Kargil şi cele doi văi învecinate, Wakha şi Suru, dar ce puteam face? Iar dacă e bal, bal să fie, mi-am zis atunci când am fixat traseul călătoriei împreună cu Tashi, agentul turistic care ni l-a dat pe Lobzang: aşa că am complicat drumul spre Zanskar cu un ocol prin valea Dha-Hanu şi cu opriri peste noapte nu doar în Kargil, dar şi în capătul sudic al văii Suru iar apoi în Rangdum, acel ţinut al nimănui dintre Suru şi Zanskar. Aşa că în loc să ajungem în Zanskar în două zile, cu o unică oprire peste noapte în Kargil, am ajuns acolo de-abia în a cincea zi! Însă decizia de parcurge drumul spre Zanskar în tihnă a fost cât se poate de inspirată, după cum veţi putea citi mai încolo…

Prin valea Sham

Prima zi a călătoriei spre Zanskar a fost de departe cea mai uşoară: am pornit spre nord-vest, în jos pe valea Indusului, prin regiunea numită Ladakhul inferior sau valea Sham. La puţină vreme după plecarea din Leh ne-am oprit puţin la confluenţa dintre Indus şi Zanskar, privind nostalgic la râul atât de năbădăios încât de ani de zile îi ţine în şah pe constructorii indieni care se tot chinuie să construiască o şosea de-a lungul său: tot ce au reuşit până acum a fost să împingă drumul până la Chiling în nord şi Zangla în sud, în timp ce cea mai mare parte a văii râului rămâne în continuare inaccesibilă pentru maşini. Se pare că localnicii din Zanskar sunt foarte nemulţuniţi de încetineala de melc cu care înaintează construirea drumului pe lângă râu, având în vedere că finalizarea lui i-ar scăpa nu doar de acel uriaş ocol care îi obligă la două zile de drum între Leh şi Zanskar, dar şi de frustrarea de a fi obligaţi să treacă chiar prin Kargil, inima ţinutului musulman din Ladakh; o situaţie destul de bizară, să recunoaştem, din moment ce Leh şi Zanskar sunt majoritar buddhiste.

La Basgo ne-am oprit pentru a admira ruinele romantice ale vechii fortăreţe care constituia, undeva prin secolul 15, una dintre capitalele Ladakhului inferior. Aşadar aici fusese o curte regală, odată şi odată…

Valea Sham, întinsă de-a lungul Indusului, arată surprinzător de verde şi de bogată pentru un ţinut din Ladakh, care este dezolant de arid şi pietros în cea mai mare parte.

Iar mânăstirea buddhistă Likir (Likir Gompa, cum îi spun localnicii) este unul dintre cele mai fotogenice locuri din tot Ladakhul, care numai de locuri crâncen de fotogenice nu duce lipsă. A propos, tot Likir Gompa este şi în prima fotografie a acestei postări. Înfiinţată pe la mijlocul secolului 11, Likir este scaunul principal al lui Ngari Rinpoche, un foarte înalt demnitar buddhist al Ladakhului; în prezent demnitatea de Ngari Rinpoche este ocupată de fratele mai tânăr al lui Dalai Lama.

Undeva după Likir valea Indusului a început să devină tot mai îngustă şi mai pietroasă. E clar, deja ieşeam din bogata şi înverzita vale Sham şi ne apropiam de mult mai săraca vale Dha-Hanu, în care atracţiile locale nu sunt niscaiva mânăstiri buddhiste sau palate regale (nici nu am auzit să existe aşa ceva în Dha-Hanu), ci localnicii: femeile îşi împodobesc capul într-un mod foarte aparte, care le-a făcut faimoase în tot Ladakhul, iar bărbaţii sunt căutaţi pentru cu totul alte motive, cel puţin dubioase…

Îngerii păzitori, Filip şi Lobzang

Când am sosit în Leh aveam în cap un singur gând: vreau să ajung în Zanskar, indiferent cum voi face asta. Iar îngerii păzitori s-au ocupat imediat de ce mai trebuia: a durat mai puţin de trei ore de la sosirea în Leh până ce mi-am găsit şi tovarăşul de drum pentru călătoria spre Zanskar. Să nu înţelegeţi cumva că am vreun merit în asta: nici vorbă, eu doar m-am dus la Tashi Restaurant, micul local ţinut de o familie de refugiaţi tibetani unde mâncarea tibetană este ca la mama acasă, în Tibet, şi mi-am luat ceva mâncare. După care am intrat în vorbă cu unul dintre ceilalţi meseni de acolo: Filip, de origine polonez dar stabilit în New York, fotograf profesionist şi o mare figură. Sosise în Leh de o zi, şi a căscat ochii mari ca un copil când am început să-i povestesc că vreau să ajung într-o vale îndepărtată din creierii Himalayei, numită Zanskar. Mi-a pus o grămadă de întrebări despre călătoria într-acolo, după care mi-a cerut să păstrăm legătura, că şi el ar fi interesat. Două zile mai târziu m-a căutat iar şi mi-a cerut să fim tovarăşi de drum spre Zanskar. Puteam zice nu?

După discuţii interminabile cu mai mulţi agenţi de turism l-am găsit în final pe Tashi, originar chiar dintr-un mic cătun din Zanskar. I-a plăcut ideea călătoriei în tihnă spre Zanskar, cu ocoluri şi opriri, aşa că nu i-a luat mult timp până să decidă să ne ceară cel mai bun preţ pe care îl auzisem până atunci. În călătorie însă nu am pornit cu el, ci cu Lobzang, un şofer originar şi el tot din Zanskar: un ins de toată isprava, vesel şi glumeţ tot timpul, datorită căruia am fost primiţi în nu mai ştiu câte case de localnici în Zanskar. Ca să îmi rămână drag tot restul vieţii nu mai lipsea decât să ne invite la el acasă, în Padum, unde soţia lui ne-a aşteptat cu o masă de-a dreptul pompoasă pentru standardele austere ale bietului Zanskar, iar Lobzang ne-a anunţat cu un aer solemn că are un dar foarte aparte pentru noi: ne va duce la o sărbătoare locală. Ceea ce s-a şi întâmplat, după cum veţi putea vedea mai încolo…