Ce năzbâtii am făcut prin valea Hangrang (1): Nako, unde a înţărcat mutul iapa

Aş minţi dacă aş spune că mi-am amintit brusc de năzbâtiile mele prin valea himalayană Hangrang, şi chiar de-asta am decis să le povestesc aici. Dimpotrivă, plănuiam de mai mult timp să scriu despre ele, pentru că de câteva ori am povestit cu amicii ce am făcut acolo şi am fost întrebat cu mirare: dar nu ai scris încă despre asta pe ici-colo? De ce?

Big Foot de România

După ce câteva săptămâni înainte fusesem cât pe ce să-mi pierd viaţa pe un munte din valea Zanskar, în dreptul aşezării Sani, îmi promisesem solemn că voi termina cu orice apucături de Ciopârţilă Cascadorul şi voi merge numai pe cărări bătătorite, ca să nu-mi mai risc viaţa pe acolo. E adevărat că în Zanskar intervenise puţin şi ghinionul, pentru că încălţămintea mea se dezintegrase subit pe pietrişul muntelui de lângă Sani, lăsându-mă cu o gură de crocodil la un picior. Aşa că a doua promisiune pe care mi-am făcut-o a fost aceea că nu voi mai pleca în nicio plimbare prin Himalaya fără să am în picioare mergători buni, apţi să facă faţă la poteci înguste şi pietre alunecoase.

Zis şi făcut: imediat ce am ajuns înapoi în Leh, capitala Micului Tibet, am pornit să caut nişte bocanci în firea lor. Câteva ore bune am răscolit prin toate magazinele de încălţăminte pe care le-am găsit, tot mai enervat să văd că nu găsesc niciunde mărimea mea, 45. Câţiva localnici ladakhi mi-au râs în faţă sau m-au privit cu compasiune, spunând că la ei nimeni nu are piciorul aşa mare. Alţii mi-au zis pe şleau că sunt Big Foot, cum i se mai zice la Yeti, Omul Zăpezilor din Himalaya. Bun, dar Leh trăieşte din turism, cum de nu aveţi bocanci pentru turişti? am întrebat eu. Pentru voi, cei din Ladakh, o fi 45 o mărime exotică, dar pentru turiştii din vest ar trebui să fie ceva banal. Au zâmbit încurcaţi şi mi-au oferit mai multe perechi 43 şi 44, pe care le-am dat înapoi cu jale în suflet, după ce le probasem eroic. Un singur localnic mi-a zis mândru că are exact ce-mi trebuie mie, şi mi-a oferit nişte bocanci enormi, mărimea 47 sau 48, pe care pesemne îi păstra ca obiect de amuzament. Oi fi eu Big Foot, dar nici chiar aşa. După lupte seculare care au durat până spre seară am reuşit să găsesc nişte mergători Salomon, cu aspect fiţos şi deloc credibil de sandale închise dar cu o talpă bună, rezonabil pregătită pentru drumuri de munte. Aveau un preţ indecent pentru preţurile din Ladakh, dar erau mărimea mea. Eram din nou pe cai, ce mai încolo şi încoace!

Apoi, proaspăt încălţat în fiţoşeniile alea cu dungă roşie, am dat o raită să văd lacul Pangong Tso, ce se bucură de o faimă nu tocmai meritată, mai ales între turiştii indieni, pentru că acolo s-au filmat scene din filmul Three Idiots: o altă “capodoperă” bollywoodiană aproape necunoscută la noi, deci nu vă faceţi probleme că nu ştiţi nimic de el. Iar după ce câteva zile am fost blocat în Leh de vremea rea, ce stricase drumurile din Himalaya şi oprise circulaţia, într-un final am reuşit să găsesc o maşină ce traversa Himalaya spre sud. Aşa că am spus “rămas bun” Micului Tibet, iar după un drum lung şi deloc uşor am ieşit din Ladakh şi am trecut munţii în valea Lahaul, din statul indian Himachal Pradesh. Câteva zile am bănănăit prin Lahaul, după care alte câteva zile am uitat de mine hălăduind agale prin Spiti, valea himalayană vecină, în care acum veneam a doua oară. Apoi m-am urcat într-un autobuz plin de localnici cu ochi oblici şi tichii colorate şi am pornit mai departe până în Nako, aşezarea cea mai mare din valea Hangrang.

La doi paşi de Tibet

Valea Hangrang este fix unde a înţărcat mutul iapa, ca să v-o spun de-a dreptul: pare la capătul pământului, dacă nu cumva puţin după el. Geografic ţine de valea Spiti, pentru că include cursul inferior al râului Spiti, chiar înainte de vărsarea sa în Sutlej, cel mai mare afluent al Indusului; însă administrativ depinde de districtul Kinnaur şi e considerată parte a văii Kinnaur, ce se întinde de-a lungul Sutlejului imediat după intrarea sa în India. Graniţa indo-chineză e mai aproape aici ca oriunde în Ladakh sau Himachal Pradesh, iar Tibetul e la doi paşi distanţă. Valea e abruptă, pietroasă şi deloc prietenoasă, la peste 3600 de metri înălţime; însă spre deosebire de valea Spiti, care e aproape complet aridă, în Hangrang poţi vedea petice de vegetaţie din loc în loc, iar pe lângă sate există chiar şi mici plantaţii irigate. Iernile sunt crâncene pe acolo, ca peste tot în Himalaya, dar măcar Hangrang nu rămâne complet blocată de zăpezi până în primavară, cum se întâmplă cu multe locuri din Ladakh, Zanskar, Lahaul şi Spiti.

Valea se întinde la poalele unui munte numit Reo Purgyil, al cărui vârf se ridică la peste 6800 de metri înălţime, aşa că e cel mai înalt din tot statul Himachal Pradesh. Însă cât am stat în Hangrang nu-mi amintesc să fi văzut vârful, deşi am avut vreme bună, cu cer curat ca lacrima şi nori puţini. Dar recunosc, nici că mi-a păsat de el, cu atâtea vârfuri de munte in jur.

Localnicii din Hangrang sunt prietenoşi, majoritatea buddhişti, vorbind limbi înrudite de departe cu tibetana, iar cei mai mulţi poartă în cap faimoasele kinnauri topi specifice văii Kinnaur, având un bor verde intens cu margine roşie care trebuie purtat şmechereşte, într-o parte. Am luat şi eu o asemenea topi, împreună cu lecţii de bună-purtare de la localnica ce mi-a vândut-o, iar Big Foot s-a dovedit a fi şi Big Head, totodată: deşi am cumpărat topi-ul cel mai mare pe care l-am găsit în tot Nako, tot pe vârful capului îmi stă, şi tot mă strânge.

La prima vedere nu e mare lucru de văzut în Nako, capitala văii Hangrang: un lac, de care uneori se spune că ar fi sacru, o veche mânăstire buddhistă tibetană din secolul 11 (având înăuntru fresce superbe, asemănătoare ca stil cu cele din faimoasa Tabo Gompa, favorita lui Dalai Lama din Spiti), şi câteva zeci de case în centrul vechi al aşezării, construite în stil tradiţional tibetan şi teribil de pitoreşti cu aerul lor medieval şi cu labirintul de uliţe înguste dintre ele.

Drept bonus pentru puţinătatea atracţiilor locale am prins un fel de seară dansantă a nepalezilor, care sunt veniţi acolo în număr mare, ca zilieri: o discotecă himalayană improvizată, va să zică.

Însă cine se opreşte în Nako ar trebui să fie mânat de ambiţii mai mari, zic eu: să vadă Tashigang Gompa, o mânăstire buddhistă tibetană aparte, aflată mai sus în munţi, la câteva ore de mers pe o potecă. Asta era şi ţinta mea, fireşte. Şi vă spuneam deja că iernile sunt crâncene în Nako, dar nu am zis nimic despre cum sunt verile acolo. Încă nu ştiam nici eu, dar aveam să aflu cât de curând, după ce am pornit spre Tashigang. Însă despre asta vă voi povesti cât de curând…