Ce năzbâtii am făcut prin valea Hangrang (2): spre Tashigang

Dar de ce să nu mergi pe jos până în Tashigang?, m-a întrebat localnica din Nako care tocmai îmi vânduse o kinnauri topi. Probabil că poţi găsi şi o maşină până acolo, dar de ce să faci asta? Sunt doar vreo patru ore de mers pe munte, pe o potecă bună. Ce mare lucru?

Cum poţi detecta un spion chinez

Femeia mă privise grozav de mirată când întrebasem de maşină, căutând să înţeleagă dacă am vreun beteşug ascuns, care mă împiedică să fac o mică plimbare, de patru ore, pe munte. Am vrut să-i povestesc că după aventura din Zanskar îmi promisesem solemn să merg doar pe cărări bătătorite, fără niciun risc, dar am înţeles că era inutil. Pentru ea poteca spre Tashigang era chiar o cărare bătătorită, fără niciun risc. Aşa că i-am mai cerut o sticlă de apă şi o pungă de caise uscate, să am a doua zi pe drum. Am plătit, mi-a arătat un loc unde pot găsi o cină gustoasă, ne-am luat rămas bun şi am plecat.

A doua zi de dimineaţă porneam voios spre Tashigang, complet încrezător în ce îmi spusese femeia. Era o zi frumoasă, iar înălţimea de deasupra lacului, de unde pornea drumul, oferea o privelişte grozavă spre aşezarea Nako şi hăt departe, spre valea Hangrang. Ştiam deja că asta e singura porţiune mai abruptă a drumului, până la pasul Nako La. Dar se dovedea că femeia avusese dreptate, nu era nimic de speriat. Aşa că în mai puţin de-o oră de urcuş fără grabă am ajuns la pasul Nako La: 3900 de metri altitudine (o nimica toată, la standardele locale) şi o energie vântoasă, tipică înălţimilor.

De acolo se aşternea în faţă o potecă bună, ce mergea lejer pe o pantă domoală, fără provocări. Floare la ureche, aşa părea drumul meu spre Tashigang. Am mers voiniceşte mai bine de-oră, dacă nu chiar două, timp în care m-am bucurat de priveliştea râului Spiti văzut de sus şi de două întâlniri: cu o caravană de măgăruşi cu samare încărcate, însoţiţi de doi localnici, şi cu o patrulă de soldaţi indieni în uniforme de camuflaj şi cu arme în spate. Nimic de mirare: cea mai mare parte din poteca pe care mergeam, împreună cu satul Tashigang şi tot ce e în jur, se află într-una dintre zonele de graniţă disputate între China şi India. Majoritatea lor sunt deţinute de China şi dorite de India, însă aici e taman invers: zona e controlată de indieni, dar e pretinsă cu lacrimi în ochi de către chinezi, după ce au realizat că ţara lor nu poate fi întreagă fără acest colţ de Himalaya. Însă soldaţii indieni au fost amabili şi politicoşi, doar m-au întrebat încotro merg şi mi-au aplicat un test rapid de verificare, să vadă dacă nu cumva sunt spion chinez infiltrat în spatele graniţei: mi-au oferit bomboane. Se ştie bine, spionii chinezi nu sunt în stare să accepte bomboane indiene! Iar faptul că am trecut cu brio testul, acceptând chiar şi a doua bomboană, i-a făcut pe soldaţi să lase deoparte privirile fioroase şi să-mi zâmbească ca nişte copii, cu gura până la urechi, de parcă am fi băut împreună cu o seară înainte.

Deja eram aşa de încrezător că poteca va fi la fel de uşoară până în Tashigang încât deşi în drum am găsit apă de vreo două ori, am refuzat să beau şi să îmi reumplu sticla: de fiecare dată mi-am zis în gând că voi drămui bine apa pe care o am în sticlă şi îmi va ajunge fără nicio problemă. Am refuzat să-mi fac probleme chiar şi atunci când undeva departe în faţa mea s-a auzit o bubuitură năpraznică, urmată de un uruit prelung, ca de pietre căzute. Trebuie să fie o avalanşă, mi-am zis. Ce şanse sunt să fie chiar pe poteca mea? Aproape zero. Aşa că mergi înainte, prietene!

Surpriza

Surpriza a venit ceva mai încolo, când pe poteca mea a apărut brusc o grămadă uriaşă de pietroaie şi bolovani de doi-trei metri, care o astupau complet. Era clar, acolo fusese o avalanşă. Putea să fi fost chiar avalanşa pe care o auzisem eu în acea zi, sau una mai veche. Ce importanţă mai avea? Trebuia să aleg: ori să mă întorc, ca să îmi respect promisiunea de a nu mai risca nimic, ori să găsesc o cale de a trece peste puzderia de bolovani. Iar trecerea părea foarte riscantă, pentru că bolovanii uriaşi de pe acea pantă deloc prietenoasă m-ar fi obligat să mă caţăr pe ei, la care se adăuga riscul să declanşez o altă avalanşă, dacă aş fi călcat pe vreo piatră mai uşoară decât mine şi o făceam să plece la vale. Deci trebuia să mă rezum la a sări între bolovanii mari, care aveau şanse bune să mă ţină. M-am învârtit pe acolo vreo jumătate de oră, ezitând îndelung între cele două variante şi sperând să găsesc o cale mai uşoară. În cele din urmă mi-am zis cu obidă: la naiba, mi-e frică de mor, dar nu mă simt în stare să mă întorc înapoi în Nako, dacă fac asta o să mă simt ca ultima zdreanţă de spion chinez, tot restul anului. Fie ce-o fi, azi voi fi din nou Ciopârţilă Cascadorul. Înger-îngeraşul meu păzitor, ştiu că eşti sătul ca de dracu` de mine şi de poznele pe care le fac mereu, şi ştiu că am promis că nu mai fac asta, dar te rog frumos să-ţi sufleci mânecile şi să treci la treabă, că azi am mare nevoie de tine!

Cum a fost trecerea peste bariera de bolovani? Sincer, nici nu-mi vine să mă gândesc. Am sărit din bolovan în bolovan, cu interminabile ezitări şi calcule ca să-i găsesc pe cei mari şi siguri, iar pe unii din ei a trebuit să mă caţăr, având în gât spaima că pot mişca vreunul ce să pornească la vale. Când m-am urcat pe un gigant, pe care zadarnic tot încercasem să-l ocolesc, am fost cât pe ce să cad pe spate în jos, pentru că nu găsisem ceva zdravăn de care să mă prind. Deja priveam cerul şi ziceam în gând asta e, prietene, te-o mâncat în dindărăpt să te joci iar de-a Ciopârţilă Cascadorul… însă m-au salvat mergătorii cei fiţoşi pe care îi cumpărasem în Leh, când s-au prins localnicii că eu sunt Big Foot: talpa lor se ţinea aşa de bine pe pietre încât nici nu s-a pus problema să alunec. Iar când am ieşit la liman am văzut că rătăcisem mult mai sus faţă de potecă, aşa că a trebuit să mă întorc puţin înapoi printre bolovani ca să revin pe cărare. Când am ajuns iar pe ea eram deja cu nervii întinşi la maxim şi scosesem limba de-un cot afară. Fireşte, mi-am administrat un perdaf năpraznic pentru boemia de care dădusem dovadă, care din nou era să mă coste prea mult, şi i-am promis iar bietului meu înger păzitor că veci-pururi nu mă mai joc de-a Ciopârţilă Cascadorul, pe cuvânt de ici-colo…

Să fie limpede, nu vreau să sugerez că atunci am fost vreun Tarzan de Himalaya, care a trecut triumfal peste cine ştie ce obstacole imposibile. Nici vorbă. Probabil pentru cineva sprinten şi familiar cu muntele trecerea peste bolovani ar fi fost floare la ureche, cine ştie? Însă eu sunt un ins leneş, comod şi stângaci, care iubeşte Himalaya atât de mult încât uită mereu că nu are nicio treabă cu muntele; iar potecile care îmi plac cel mai mult sunt cele pe care le pot străbate în faţa laptopului, şezând boiereşte pe fotoliu. Aşa că fiecare crede ce vrea, dar eu ştiu bine prin ce am trecut acolo: tocmai mi s-a făcut iar părul măciucă, amintindu-mi ce albastru era cerul atunci când era să cad pe spate, pe o pantă care nu-mi lăsa decât şanse teoretice să scap. Poze de acolo nu am: am fost aşa de supărat când am văzut bariera de bolovani că nici nu mi-a mai trecut prin minte să apăs pe declanşator, iar apoi mi-am pus camera foto şi telefonul în rucsac, ca să le feresc de lovituri pe pietre. Mai are sens să vă spun că sunt atât de poet încât în rucsac aveam chiar şi laptopul, pe care nu mă îndurasem să-l las în bagajul mare, ce-mi rămăsese în Nako?

Undeva, deasupra

Când am pornit mai departe spre Tashigang habar nu aveam că asta nu era tot. Dar aşa gândeam, că s-a terminat cu ghinionul în acea zi, iar până în Tashigang nu mă mai opresc pentru nimic în lume. Mai ales că terminasem apa din sticlă, iar soarele bătea fără menajamente. Îmi era sete, şi îmi aminteam cu ciudă cum am trecut pe lângă două surse de apă zâmbindu-le ironic, fără să beau nicio picătură. În puţină vreme am ajuns la o mică trecătoare marcată cu steguleţe colorate de rugăciune, în stil tibetan, de unde departe în zare se întrezărea, sau mai bine zis se ghicea, un mic mănunchi de case cu o dungă de verdeaţă în dreptul lor: Tashigang! Se vedea chiar şi o vale adâncă de râu, strangulată între coaste de munte. Am gândit că era Spiti, dar a doua zi aveam să aflu că greşesc: era Sutlej, cel mai mare afluent al Indusului, la doar câţiva kilometri de când trecuse graniţa din China în India; deşi părea chiar mai îngust decât Spiti.

Timp de vreo oră am mers având în faţă imaginea depărtată a Tashigangului şi înjurând cu patos poteca care şerpuia exasperant pe coaste de munte, părând adesea că nu mă aproprie, ci doar mă îndepărtează tot mai mult de o Fată Morgana. Îmi era o sete crâncenă, iar de soare mă apăram purtând în cap topi-ul luat din Nako, şi eram tot mai mirat să văd că poteca mea nu mă duce drept spre Tashigang, ci pare să mă îndrepte undeva deasupra sa. Însă nu văzusem nicio bifurcaţie a potecii ce să mă ducă drept spre sat, marcaje nu erau, iar poteca pe care mergeam era clară, nu lăsa dubii. Într-un final cărarea mea fără dubii s-a oprit brusc, fix în faţa unui zid ce împrejmuia o ruină veche şi dărăpănată. Am strigat de mai multe ori, nu a răspuns nimeni. M-am uitat în toate părţile de o trecere mai departe, nu era. M-am uitat înapoi, dar poteca pe care venisem până acolo se vedea bine până departe, nu avea nicio deviere laterală. E adevărat că pe ea se zărea şi o porţiune plină de pietre, poate chiar trecuse un torent pe acolo, dar nici măcar acolo nu se deschidea vreo cărare spre sat.

Ceea ce mi se întâmpla era culmea culmilor: eram undeva deasupra Tashigangului, dar nu reuşeam să găsesc o potecă să cobor în sat! Între mine şi sat era o pantă abruptă presărată cu bolovani mari, ce-mi aducea aminte de locul din care tocmai scăpasem cu chiu cu vai. Nici vorbă!, mi s-a năzărit că aud când m-am uitat mai atent la coasta aceea, căutând o trecere. Dacă faci asta eşti pe cont propriu, să-ţi fie clar! Deja azi ţi-ai mâncat tot norocul, până la sfârşitul anului!

Îngerul meu păzitor tocmai îmi trăgea o papară zdravănă, supărat foc că iar mi-o caut cu lumânarea, sau doar mi se năzărea mie, din cauza setei. Pentru că din analiza la rece a situaţiei rezulta că nu stau deloc bine: soarele ardea fără nicio milă, limba şi gâtul îmi erau uscate ca iasca, degetele de la mâini îmi erau umflate precum crenvurştii, din cauza deshidratării, şi colac peste pupăză realizam că nu mai pot gândi limpede, de parcă aş fi beat. Iar toate astea se întâmplau undeva deasupra Tashigangului, la doar câteva sute de metri de el! Unde sigur exista o gramadă de apă! Satul era aşa de aproape sub mine încât auzeam bine, aduse de vânt, vocile unor bărbaţi care tocmai munceau la ridicarea unei case, la marginea de sus a satului. Şi era un gând atunci, care nu-mi dădea pace: oare aşa o fi şi pe lumea cealaltă? Vezi, auzi, ştii bine că e aproape, dar totul e degeaba?