Ce năzbâtii am făcut prin valea Hangrang (3): Tashigang şi idila mea himalayană

Aproape că mor de sete deasupra unui butoi cu apă, mă gândeam atunci, în timp ce mă uscam la soare undeva deasupra Tashigangului, fără să pot găsi o potecă spre sat. Şi culmea, eram aşa de aproape de micul cătun himalayan, încât auzeam vocile localnicilor din marginea satului. Părea un coşmar cu tortură în stil chinezesc, în care deşi eram la doi paşi de ţinta mea, totuşi nu eram în stare să o ating, ci rămâneam aşa, la doi paşi, pentru vecie. Bun, atunci cum naiba să ies din coşmar?

Ultimul Mohican din Himalaya

Mi-a fost uşor să înţeleg că din cauza setei şi a soarelui ce mă bătea în cap de câteva ore (la care se adăuga şi altitudinea de vreo 3800 de metri a potecii pe care venisem din Nako), nu mai reuşeam să gândesc limpede. Iar fără un cap limpede nu aveam nicio şansă să găsesc ieşirea spre sat. Soarele încă ardea fără milă la ora aceea, dar promitea ca în cel mult o oră să intre în spatele unei înălţimi şi să mă lase în pace. Bun, dar unde să aştept să treacă soarele după munte, fără să mă prăjesc? Cu greu am găsit o stâncă deloc mare, lângă care m-am încovrigat cum am putut, ca să-mi feresc de soare capul şi laptopul din rucsac. Atât mai aveam de preţ, capul şi laptopul, deci ele trebuiau ţinute la umbră. Camera foto şi telefonul mobil îmi frigeau în mâini, iar picioarele îmi rămăseseră în afara fâşiei de umbră a stâncii, dar ce mai conta?

Mai târziu, când soarele s-a ascuns în spatele vârfului, am reexaminat la rece situaţia şi am decis să uit de scurtătura riscantă direct spre sat, pe acea coastă plină de bolovani, şi să merg înapoi pe potecă până ce voi găsi devierea spre sat. Era imposibil să nu existe una, chiar dacă eu nu o văzusem! Aşa că am pornit vitejeşte înapoi spre Nako, cu ochii în pământ precum pieile roşii ale lui James Fenimoore Cooper, să găsesc ceva în stânga cărării, spre Tashigang. Ştiam bine că trebuie să mă grăbesc, pentru că în Himalaya aproape imediat ce apune soarele se lasă un frig groaznic, iar laptopul din rucsacul meu sclifosit, de oraş, nu mi-ar fi ţinut de cald. Deja începusem să-mi fac mici probleme, când am zărit, pe o palmă de nisip, o urmă de bocanc. Şi uraaa, nu era a mea! Mă simţeam precum Ultimul Mohican, ce mai încolo şi încoace! Am coborât de pe potecă în direcţia indicată de urmă, printre pietre ce păreau să fi fost aduse acolo de vreun torent, după care m-am jucat de-a căutătorul de urme încă vreo douăzeci de minute: din când în când mai zăream iar urma salvatoare pe micile porţiuni nisipoase ale potecii, iar apoi mergeam înainte la noroc, după cum îmi părea mie că trebuie să fi dus poteca înainte să fi fost măturată de apă sau de avalanşă.

În mai puţin de o oră eram la marginea satului, unde m-am repezit ca un posedat spre gospodăria cea mai apropiată. Pe acoperişul plat al unei case în stil tibetan se vedea o siluetă colorată la care nu reuşeam să-i disting prea bine detaliile. Hellooooo, am strigat voios. Unde pot găsi o pensiune pe aici? Am nevoie să dorm undeva peste noapte. Silueta mă privi cu mirare, ca pe un marţian, apoi îmi răspunse ezitant, într-o engleză stâlcită: nu e nicio pensiune în sat; dar dacă ai nevoie poţi dormi aici.

Codana cu ochi oblici

Mi se păruse mie că era o femeie cea care se vedea pe acoperiş, dar m-am temut că de la sete nu mai văd bine, ci doar îmi închipui vreo Fată Morgană himalayană. Dar chiar era o femeie! De cel mult treizeci de ani, deloc urâtă (ba chiar cu un vino-coa` muntenesc, mai aspru), purtând haine colorate, ca prin părţile locului, având pielea arsă de soare, ochii teribil de oblici, iar părul lung şi negru, împletit într-o coadă falnică. Dar cu o privire ciudată, ca de sălbăticiune. Iar în spatele ei am zărit silueta unei bătrâne şezând, care pesemne îi dăduse acordul să mă primească. Apoi codana himalayană m-a condus în odaia mare a casei, unde m-a îmbiat să şed pe canapeaua joasă, acoperită cu covoare colorate, şi mi-a arătat pe măsuţa din faţa ei o farfurie cu biscuiţi şi o carafă mare de apă, la care m-am repezit ca un uliu. Ba chiar am schimbat câteva cuvinte şi a zâmbit, înainte ca ea să mă lase singur. S-a întors în câteva minute cu un blid de mâncare şi m-a privit amuzată când i-am întins carafa goală, cerându-i cu ochi umezi, de căţel, încă una. Era răcoare acolo, dar eu încă ardeam de sete, aşa că apa intra în mine ca într-un vulcan: ori se evapora, ori dădea în clocot. Iar privirea ei de sălbăticiune de munte nu mă ajuta deloc să mă răcoresc. Dimpotrivă.

Câteva minute mai târziu am auzit iar uşa deschizându-se, aşa că mi-am ridicat nasul din farfurie şi m-am pregătit să o complimentez năpraznic, absolut devastator, pentru cât de bună fusese mâncarea. Dar în cameră nu mai intră ea, ci un tânăr subţire, care îmi spuse că îl cheamă Kunga şi este fratele codanei. Îmi confirmă că pot rămâne peste noapte acolo, şi voi dormi chiar în odaia mare. Iar el va dormi cu mine, tot în odaia mare. Era clar, din acel moment eram păzit în mod oficial, ca să nu pot periclita cumva onoarea vreunei femei din casă. Mai ales a codanei, fireşte. Deja stătusem de vorbă cu ea între patru ochi după ce mă adusese în odaie, iar asta era mult peste ce se cuvenea acolo, în acel colţ al Indiei. Era culmea promiscuităţii, deci destrăbălarea trebuia imediat oprită!

Nici nu apucasem s-o rog să-mi pozeze, dar ce mai puteam face? Idila mea himalayană era retezată din rădăcină: codana nu a mai apărut deloc, iar Don Juan-ul din mine a rămas mofluz tot restul serii. În schimb aveam apă berechet,  masa de seară fusese deja promisă (doar să-i scuz că e din legume fără carne, m-a rugat), aveam unde dormi, iar Kunga părea fericit că are cu cine povesti. Mi-aş fi dorit să mă întrebe dacă nu doresc puţin chhang, băutura tradiţională prin Tibet şi Himalaya, dar degeaba, nu era cea mai bună zi pentru ce-mi doream eu. De tavanul camerei era atârnată o duzină de topi tradiţionale de prin Himachal Pradesh, iar Kunga îmi enumeră răbdător din ce vale e fiecare. Apoi îmi spuse ce e cu ghirlandele făcute din bancnote şi sclipici colorat ce se vedeau atârnate la loc de cinste: tradiţia cerea ca surorile lui (deja măritate şi stabilite în alte locuri) să aducă în dar asemenea ghirlande atunci când vin de sărbători acasă, la părinţi. Erau o grămadă de rupii în acele ghirlande, şi deşi majoritatea bancnotelor erau de 10, am observat cu mirare şi unele mult mai mari. Probabil că părinţii au trebuit să poarte ghirlandele la gât după ce le-au primit, iar acum urmau să le păstreze în vitrină, fără să folosească vreodată banii din ele!

Ce idei îţi vin când e prea multă linişte

A doua zi părea o dimineaţă himalayană perfectă: curtea casei era plină de verdeaţă şi de flori, iar în depărtare se zărea un vârf de munte pe care, în pofida entuziasmului meu de fotograf, Kunga l-a privit cu plictis, ca pe un deal oarecare. Mi-am strâns tot bagajul, lăsând în odaie doar sticla de apă pe care o golisem cu o zi înainte, pe poteca dinspre Nako. Nu mai am nevoie de ea, mi-am zis somnoros, aşa că ce sens are să o car cu mine? Cu greu l-am convins pe Kunga să accepte bani pentru şederea mea acolo (iniţial m-a privit oripilat, ca şi cum i-aş cere numărul de telefon al soră-sii), apoi mi-am băut ceaiul cu mult lapte în curte, cu camera foto în mână. Dar codana cu ochi oblici nu a apărut, aşa că m-am mulţumit să fotografiez florile din curte şi muntele din faţă.

M-am înţeles cu Kunga să mă conducă până sus, la vechea mânăstire buddhistă Tashigang Gompa, apoi eu să rămân acolo şi să mă întorc jos pe la patru-cinci după-amiază. Mi-a promis că atunci mă va duce el până la Khab Bridge, de unde pot găsi maşină spre Nako. Îi spusesem că nu mai vreau să mă întorc la Nako tot pe potecă, din cauza porţiunii acoperite de avalanşă pe care fusesem cât pe ce să cad în vale. Nu e nicio problemă, mi-a răspuns Kunga. E doar o jumătate de oră de mers până la Khab Bridge, iar acolo te descurci uşor, trec maşini destule. Doar să ai răbdare până ce mă întorc eu, bine? Azi avem mult de lucru, trebuie să strângem recolta. Toată familia mergem la treabă, aşa că nici eu nu pot lipsi.

Sus, în micul templu buddhist, era o energie aparte, care îndemna la contemplaţie. Tradiţia spune că acolo a meditat, cu peste douăsprezece secole înainte, faimosul maestru Padmasambhava, părintele buddhismului tibetan. Însă după ceva vreme mi-am dat seama că tânărul călugăr ce-mi deschisese uşile templului e într-o grea dilemă: nu se îndura să-mi facă vreo aluzie să plec, dar se uita mereu în jos spre bucata de pământ pe care îl găsisem cu ai lui, strângând recolta. E clar, îşi dorea să meargă înapoi la muncă, cât mai repede, dar aştepta politicos după mine. I-am spus că poate merge acolo iar eu rămân cuminte în gompa, să nu-şi facă probleme, dar a fost zadarnic. Ori nu ştia engleză, ori nu avea nicio intenţie să mă lase singur în vechiul templu. Îmi plăcea tare mult acolo, dar mi-am zis că recolta lui e mult mai importantă decât hachiţa mea turistică, aşa că am luat decizia eroică să-mi arăt compasiunea: i-am făcut semn să plecăm, spre marea lui uşurare. Am coborât în sat (pe aceeaşi potecă în trepte, abruptă şi meschină, pe care dimineaţă scosesem limba de un cot la urcare, cu inutilul meu laptop în spate), m-am plimbat peste tot, am făcut poze, am stat tolănit în iarbă. Satul era pustiu, fiind zi de recoltă toţi sătenii erau duşi la treabă, pe micile fâşii de pământ tăiate în terase pe coasta muntelui.

După vreo oră şi ceva de preumblare prin micul paradis himalayan am oftat şi am recunoscut adevărul: e frumos acolo, e grozav, e idilic, dar e prea multă linişte. Vreau să plec, liniştea aceea mă apasă! Păţisem la fel şi în alte locuri izolate din Himalaya: în Tabo din valea Spiti, în Tashiding din Sikkim, în Phugtal Gompa din valea Zanskar. Văzusem un drum în serpentine ce cobora din sat spre un pod peste râul ce curgea învolburat departe, în vale. Ăla trebuie să fie Khab Bridge, mi-am zis. Nu pare prea mult de mers până acolo. Şi e doar de coborât pe un drum de ţară bun pentru maşini, nu pe vreo potecă nenorocită şerpuind sus-jos, deci trebuie să fie foarte uşor. Iar codana cu ochi oblici m-a sedus şi abandonat, e limpede. Atunci ce sens are să-l mai aştept pe Kunga să mă ducă acolo? Nu mai bine fac eu o mică plimbare?