Ce năzbâtii am făcut prin valea Hangrang (4): regii păturilor

După ce m-am tot învârtit prin Tashigang, trăgând cu ochiul spre drumul în serpentine ce cobora spre vale, m-am hotărât brusc să cedez ispitei şi s-o pornesc în jos spre Khab Bridge de unul singur, fără să-l mai aştept pe Kunga. De unde eram eu părea că până la pod va fi floare la ureche: se vedeau vreo şapte-opt serpentine de cel mult un kilometru fiecare, pe un drum de ţară ce cobora o pantă rezonabilă. Mi-am amintit în treacăt că nu am la mine apă şi că-mi încalc promisiunea făcută lui Kunga, dar mi-am zis că indiferent ce păţisem cu o zi înainte, totuşi nu are sens să devin paranoic. Era scris să mi-o caut cu lumânarea, şi în acea zi. Şi mi-am găsit-o.

Spre Khab Bridge: tot înainte, vitejii mei! 

Uneori îmi închipui că atunci când am pornit din Tashigang în jos spre Khab Bridge îngerul meu păzitor şi-a tras o palmă peste creştet, uimit de noua tâmpenie pe care mă pregăteam s-o fac. După care şi-a luat aproape cornetul de popcorn şi s-a pregătit să privească pedeapsa pe care urma să mi-o încasez. Pentru că recunosc, toate calculele făcute de mine când am pornit s-au dovedit complet greşite: estimasem că va fi un drum scurt şi uşor de cel mult zece kilometri, iar pe drum voi găsi apă şi oameni pe care să-i întreb dacă sunt în direcţia bună, dacă nu cumva voi întâlni chiar maşini de care să mă lipesc. Nu era prima oară când mă plimbam prin Himalaya cu maşini de ocazie: de pildă, din valea Nubra m-am întors în Leh, capitala Micului Tibet, după o călătorie deloc simplă cu o maşină şi un camion hodorogit, ambele tocmite din şosea pe metoda “ia-mă, nene”, după ce lăsasem să plece ultimul autobuz din Sumur ca să mai urc iar pe vreo cămilă bactriană, din acelea păroase şi cu două cocoaşe.

În realitate însă s-au dovedit a fi nu şapte-opt serpentine, ci vreo treizeci, cel puţin: de îndată ce reuşeam să mai cobor încă două-trei serpentine, alte patru-cinci se iveau ca din pământ şi îmi măreau distanţa până la pod. Soarele ardea ca în Sahara, nu bătea nicio adiere de vânt, iar umbră nu era niciunde. Verdeaţă nici atât, ci doar stânci, pietre şi praf. Nu se vedea ţipenie de om, în afară de un nepalez tânăr şi voinic, cu o privire dubioasă, care arăta de parcă ar mânca orice, indiferent cât de mult s-ar zbate. Case nu erau deloc, mai puţin una în faţa căreia am strigat ca un apucat, dar nu a apărut nimeni. Şi cât eram de încântat că dacă proprietarul casei nu înţelege engleză, în loc de water îi voi cere pani în limba hindi sau chu în tibetană… Iar maşini nu au trecut deloc, deşi m-am intersectat cu două motorete pe care se aflau trei tineri indieni din Punjab şi o mulţime de pături: vânzători nomazi, ca mulţi alţii în India, urcau lent spre Tashigang ca să-şi vândă marfa. Aveam o problemă de perspectivă, aşadar: din cauza pantei nu puteam vedea decât o parte din drumul ce mă aştepta până în vale, iar distanţa până la pod era mult mai mare decât estimasem iniţial, de sus din Tashigang. Iar cel mai tare mă îngrijora faptul că pe şoseaua de lângă pod nu se vedea nicio maşină. Absolut niciuna. Deci podul spre care mă îndreptam voios era fix in the middle of the nowhere, vorba englezului…

 

După vreo trei ore de mers întins m-am oprit să-mi trag sufletul, precum şi câteva palme pe deplin meritate. Până la pod părea că mai am doar câteva serpentine, dar deja ştiam că mai pot apărea altele. Eram ars pe faţă şi pe gât de la soare, aşa că mi-am aplicat un strat gros de cremă, pe principiul că mai bine prea târziu, decât niciodată. Degetele îmi erau umflate bocnă de la deshidratare. Nu aveam niciun strop de apă în jur sau la mine, dar sete aveam, berechet. Iar înapoi nu se mai punea problema să mă întorc: când m-am uitat în sus spre Tashigang mi s-a făcut rău închipuindu-mi ce caznă de Sisif ar fi să urc iar până acolo. Ulterior aveam să aflu că între Tashigang şi pod e o diferenţă de altitudine de vreo 1100 de metri, Tashigang fiind la 3700, iar podul la 2600 de metri. Pe lângă pod tot nu văzusem vreo maşină sau vreun om, aşa că deja pusesem la punct Planul B: dacă se va confirma că nu pe acolo trec maşinile atunci voi urca până în primul cătun, pe care îl vedeam ceva mai sus de pod pe cealaltă parte a văii, şi voi căuta acolo un acoperiş peste noapte. Indiferent câte serpentine ar fi de urcat până în sătuc sigur aveam să ajung cumva până la lăsarea serii. Aşa că eram precum Alexandru cel Mare cu oastea lui, când a trecut Indusul ca să cucerească India: înapoi nu mă puteam întoarce, deci singura alegere era tot înainte, vitejii mei!

 

Un miracol tipic indian 

Mai aveam doar două serpentine până la pod, iar de data asta eram sigur că nu mai au de unde să apară alte două, aşa că deja savuram gândul că voi bea puţină apă din râu şi voi sta la umbra podului, după care voi începe afurisitul de urcuş spre cătun. Mergeam pe drum cam în dorul lelii, de parcă aş fi aghezmuit, cu o eşarfă înfăşurată peste cap şi gât în stil beduin, când am auzit zgomot în spatele meu: era unul dintre indienii pe motoretă ce urcaseră spre Tashigang cu două-trei ore înainte, un slăbănog tuciuriu de vreo douăzeci de ani, cu nişte urechi absolut glorioase. Ai vândut ceva acolo?, l-am întrebat băţos, ca să fac pe leul. Da, am vândut trei pături, îmi răspunse el măsurându-mă atent. Dar unde spuneai că mergi? Spre Khab Bridge, am răspuns, arătându-i podul de peste râu. Iar de acolo mai departe, spre Nako. Mai bine urci pe motoretă în spatele meu, te duc eu, îmi răspunse indianul, privindu-mă cu milă. Mulţumesc, dar nu e nevoie, am răspuns fluturându-mi mândru eşarfa din cap, precum Lawrence al Arabiei. Uite şi tu ce puţin mai am până la pod! Ba da, e nevoie, îmi răspunse indianul, cu un zâmbet cam zeflemitor. Nu acela e Khab Bridge. Până la Khab Bridge mai ai destul de mers, după podul acela. Şi crede-mă, nu arăţi grozav de bine…

 

Până atunci încercasem să ascund indianului că plecasem fără apă la mine, iar drept pedeapsă mă usuc de sete, repetându-mi mereu că sunt cel mai hăbăuc ins pe care îl cunosc. Sau că dimineaţă lăsasem în cameră chiar şi sticla în care aş fi putut pune apă, cu gândul dus la codana cu ochi oblici, deşi în rucsac purtam un laptop complet inutil prin acele pustietăţi. Aparenţele trebuiau salvate, nu? Dar când mi-a zis asta m-am simţit mai caraghios ca niciodată, iar de sus a părut că se aude hohotul de râs al îngerului meu păzitor, care tocmai îşi savura răzbunarea pentru ultima mea tâmpenie. M-am făcut mic de tot şi cu glas pierit l-am întrebat pe indian, arătându-i teancul de pături pe care îl avea pe motoretă: dar unde să mă urc şi eu? Ai răbdare, se rezolvă, zise indianul, după care începu să arunce cu pături spre cei doi tovarăşi de pe cealaltă motoretă, care tocmai apăruseră. Erau şi mai încărcaţi, fiind doi, dar reuşiră cumva, printr-un miracol tipic indian, să aranjeze şi păturile acelea peste cele pe care le aveau deja pe motoreta lor. Aşa că iată-mă cocoţat pe motoretă, în spatele slăbănogului cu urechi glorioase, îndreptându-mă triumfal spre multvisatul pod de la Khab. E adevărat că mi-au cerut să le cânt ceva pe drum, că erau curioşi cum se cântă în România iar ei deja cântaseră pe rupte; dar eram aşa bucuros că am scăpat cu bine din bucluc încât chiar aş fi dansat (deşi habar nu am), aşa că am cântat eroic, precum soldaţii la jurământ, până am răguşit. Când am început să rag ca un măgar, chipurile să acopăr zgomotul motoretei, indianul cu urechi glorioase m-a rugat brusc să mă opresc, că totuşi ar prefera el să mai cânte una de pe la noi, de prin Punjab. E clar, auzise destul.

 

sursa foto: www.travelwithshreya.com

După încă nişte cântece indiene am ajuns în faţa speluncii necăjite botezate pompos Sangam Khab Hotel, de lângă Khab Bridge, unde mi-am invitat salvatorii să mâncăm ceva. Înainte le oferisem bani pentru ajutorul dat şi mă refuzaseră cu priviri indignate, dar acum au acceptat şi prânzul, dar şi titlul de Kings of the Blankets, pe care l-am conferit ca decoraţie, pentru merite deosebite. S-au mirat ei puţin când au văzut că beau aşa multă apă, dar au fost delicaţi şi s-au prefăcut că nu se prind în ce uscăciune crâncenă mă perpeleam până atunci, încercând din greu să rămân demn. Apoi mi-au arătat ce am de făcut mai departe: uite, ăsta pe lângă care am venit noi e râul Sutlej, iar acolo se vede, vărsându-se în Sutlej, râul Spiti. Tu treci podul şi iei orice maşină ce merge în sus pe lângă Spiti, înţelegi? Apoi s-au urcat pe motoretele lor pline de pături şi au pornit în jos spre Pooh, în valea Kinnaur. Şi duşi au fost.

Iar mai departe a fost, într-adevăr, floare la ureche. Nici nu plecaseră bine regii păturilor că nişte indieni cu o camionetă acoperită, ce mâncaseră lângă mine, mi-au spus că ei merg spre Nako. Uite, îţi facem şi ţie loc în faţă, îmi ziseră ei zâmbind încântaţi că în loc de trei inşi vom sta acolo patru, Indian style, aproape în capul şoferului. Dar nu mai bine stau aici?, i-am întrebat eu, arătând spre partea din spate a camionetei, sub prelată, unde era loc berechet. Mă priviră miraţi, neînţelegând de ce vrea un firangi să stea tocmai acolo, în praf şi zgomot, dar îmi făcură voia. Aşa că am parcurs unul dintre cele mai spectaculoase drumuri din Himalaya, Spiti Gorge, canionul râului Spiti dintre Khab şi Nako, zdruncinat temeinic sub prelata unei camionete. Iar când am ajuns înapoi în Nako eram cât pe ce să sărut pământul de sub mine, de fericire: eram din nou acasă, în civilizaţie, iar toată sărăcia lucie din jur mi se părea acum o culme a opulenţei. Tabăra de nepalezi nomazi de lângă pensiunea mea îmi părea a fi un loc idilic, micul restaurant de la parterul pensiunii îmi semăna brusc cu raiul pe pământ, iar eu mă simţeam din nou un maharaja…