Cât mai departe, spre est (1): Trabzon

O să fii singurul turist acolo, mi-a zis un bun amic după ce auzise unde vreau să merg. Sau poate nu chiar singurul, dar o să fiţi o mână de turişti rătăciţi într-o mulţime de localnici indiferenţi. Iar din câte am văzut pe net, mare lucru nu mai e de văzut pe-acolo: o fi fost capitală de imperiu, dar în ultimele decenii a fost dărâmat mai tot ce era în oraşul vechi, nu a mai rămas nimic. Eşti sigur că acolo vrei să mergi?

Dilema pandemiei: încotro? 

Dar până să ajungem la discuţia asta fusese o istorie lungă: în toamnă am vrut să dau o fugă afară pentru câteva zile, aşa că am ezitat îndelung cu harta în faţă, încercând să găsesc un loc care să-mi spună ceva şi să aibă cât mai puţine restricţii legate de afurisitul de virus care ne-a pus la zid anul ăsta. Prima întrebare era încotro s-o pornesc: spre est, sau spre vest? Dacă era după mine până în Nepal nu m-aş fi oprit (am mai fost, ştiu exact unde vreau să merg şi deja tocmisem cu un localnic, sperând că în curând voi fi acolo), dar Nepalul era închis. India la fel, era închisă. Nici acolo nu aş avea vreo problemă unde să merg, iar după ce am supravieţuit luptelor eroice cu maimuţa care mi-a rupt paşaportul şi cu autorităţile indiene la care m-am căciulit să-mi dea o dovadă în locul vizei distruse, ori aventurilor la înălţime din valea himalayană Zanskar şi din Hangrang, pot spera că deja sunt uns cu mai toate alifiile indiene; doar timp să fie, că idei am destule. 

Estul părea închis, va să zică, aşa că mi-am îndreptat ochii înspre vest. La acel moment Franţa şi Portugalia erau deschise, dar nu m-au atras, din motive diferite: Franţa nu-mi spune mai nimic (nu ştiu de ce, franţuzeala e prea clasică sau prea plicticoasă pentru gusturile mele), iar Portugalia e frumoasă foc, ştiu bine, dar nu simţeam fiorul necesar să mă întorc acolo. Maroc? Daaaa, Marocul mi-ar place la nebunie, dar era plin de restricţii covid. Polonia, poate? Acelaşi amic tocmai se întorsese de acolo încântat, aşa că am decis să-i urmez sfatul. Am luat biletul de avion spre Varşovia, am compus ruta şi programul, am rezervat cazările, după care mi-am turnat un pahar de vin şi l-am savurat zâmbind încântat, cu gândul la călătoria grozavă ce mă aşteaptă în Polonia. A doua zi s-a anunţat introducerea de restricţii covid pe întreg teritoriul polonez. Aşa, pe nepusă masă. Câteva zile mai târziu LOT Airlines îmi anunţa anularea zborului meu, aşa că mi-am luat rămas bun şi de la Polonia. 

Înseamnă că nu spre vest trebuie să merg, mi-am zis atunci. Bun, dar ce mai e deschis spre est? Georgia şi Armenia îmi făceau cu ochiul dar practic erau închise, iar Grecia nu mă atrage: ştiu că e frumoasă, dar, la fel ca Franţa, e prea clasică să mă provoace. Mai rămânea Turcia, cam atât. Dar sincer, nu mă încânta deloc ideea de a porni într-acolo. Ştiu deja Istanbulul, e grozav, dar locurile precum Kuşadasi şi Antalya mi se par moartea pasiunii: m-aş plictisi teribil să merg undeva unde mâncarea, băutura, tihna şi plaja sunt marile atracţii. Noroc că mi-am dat seama la timp că sunt pe cale să confund Turcia cu plictiseala all-inclusive din Kuşadasi şi Antalya: ar fi ca şi cum un străin ar spune că ştie România după câteva zile în Mamaia sau Bucureşti, blasfemie curată.

De unde dracu` le scoţi? 

Bun, atunci unde să merg în Turcia, cât mai departe spre est? Am luat harta Turciei, am privit-o lung şi am decretat solemn că rezonez cu trei locuri: Trabzon, Erzurum şi Mardin. Toate trei în zone total neturistice, departe în est. De unde dracu` le scoţi?, m-a întrebat amicul ce-mi spusese de Polonia, când i-am comunicat cele trei finaliste. Şi de ce nu mergi şi tu prin locuri cunoscute, pe unde merge toată lumea? Îmi plac cărările mai puţin bătute, i-am răspuns. Iar în Kuşadasi sau Antalya nu mă duc nici mort. Decât acolo, mai bine merg la Vatra Dornei. A doua zi amicul îmi dădu verdictul, după ce-şi făcuse propria documentare: lasă Mardin în pace, nu ţi-o căuta cu lumânarea. Pare un giuvaer ascuns, dar e la doi paşi de graniţa cu Siria: ar putea fi plin de soldaţi acolo, deci turiştii nu sunt bineveniţi, poţi da de bucluc. Mai degrabă Trabzon. Mai ales dacă din Trabzon poţi vedea şi Erzurum. Dar tare mi-e teamă că o să fii singurul turist pe acolo, mai râse el.

Aşa am decis să pornesc spre Trabzon. Iar din Trabzon puteam ajunge şi în Erzurum, deci Erzurum urma să fie punctul cel mai estic al acestei călătorii în care încercam, în pofida afurisitului de covid, să ajung cât mai departe, spre est. Ironia sorţii face că la puţin timp după ce mi-am luat biletul de avion spre Trabzon polonezii au ridicat complet restricţiile covid proaspăt impuse. Va să zică limitările de călătorie spre Polonia au durat exact cât a fost nevoie să anulez cazările în Polonia şi să decid plecarea spre Trabzon. Or fi fost impuse cu dedicaţie specială pentru mine, oare? Oricum, e clar că spre est era scris să pornesc, nu spre vest. Se pare că aşa lucrează chestia aceea bizară numită karma… 

Ultimul imperiu bizantin 

Între noi fie vorba, amicul de care ziceam ştie foarte bine de unde le scot: sunt un vechi şi înrăit pasionat de istorie. La fel ca el, de altfel, atât că eu nu am făcut şi facultatea de istorie. De-asta nu aveam niciun dubiu că în Trabzon trebuie să fie ceva de văzut: acolo a fost capitală de imperiu medieval, imperiul de Trapezunt condus de dinastia Marilor Comneni. Ultimul imperiu bizantin, mai exact. Deşi imperiul bizantin din Constantinopol căzuse încă din 1453 sub sabia sultanului Mehmed al II-lea Cuceritorul, imperiul bizantin din Trapezunt a mai rezistat asaltului tucesc încă opt ani, până în 1461. Fiind vorba de acelaşi Mehmed pe care Vlad Țepeș al nostru l-a fugărit prin tabăra turcească de lângă Târgovişte, în faimosul atac de noapte din 1462. Aşadar Mehmed Cuceritorul tocmai pusese lacătul pe istoria bizantină atunci când era cât pe ce să-şi lase oasele pe la noi, undeva lângă Târgovişte… 

Şi totuşi aveam ceva emoţii când am sosit în Trabzon: dacă amicul cu pricina avea dreptate, şi nu a rămas mai nimic din trecutul său bizantin? Prima impresie la faţa locului a fost dătătoare de speranţe: un oraş modern şi nervos, cu multă personalitate (dacă nu cumva arogant de-a binelea), cu fiţe bizantine (vag imperiale) şi cu un aer prea puţin oriental, construit în pantă pe fâşia îngustă dintre ţărmul Mării Negre şi înălţimile stâncoase dinspre sud, ţinând de Alpii Pontici. Nici măcar vremea nu era cum m-aş fi aşteptat în Turcia: fiind în colţul sud-estic al Mării Negre, la poalele Alpilor Pontici şi nu chiar departe de Caucaz, Trabzon e ştiut ca unul dintre cele mai ploioase oraşe ale Turciei, cu o vreme mereu schimbătoare.

Mi-am lăsat bagajul la hotel şi am zbughit-o ca din puşcă să mănânc ceva bunătăţuri turceşti şi să iau pulsul locului. Mâncarea de la Vosporos a fost grozavă, deşi nu am reuşit să găsesc acolo niciun strop de vin. M-am mulţumit cu nişte bere băută conspirativ la un alt local, unde întâi patronul m-a examinat suspicios, să-şi dea seama dacă nu cumva îi voi face probleme cu autorităţile; apoi m-a etichetat în sinea lui drept un fel de rus şi mi-a zis să nu-mi fac probleme, că are vodkă berechet, dar mă roagă să nu stau la vedere. Ce mai puteam face? Eram într-un oraş neturistic dintr-o ţară musulmană, deci venise timpul să suport consecinţele alegerii mele. Deşi dacă puteai trece peste asta Trabzon părea a fi, pe alocuri, de-a dreptul boem. Dar voi continua povestea cât de curând…