Cât mai departe, spre est (2): Sumela

Giuvaerul litoralului turcesc al Mării Negre, cam aşa e trâmbiţată Sumela în ghiduri şi pliante turistice. Iar prin Trabzon vezi mai peste tot desene, picturi sau fotografii cu silueta inconfundabilă a Sumelei: zidurile de piatră ale mânăstirii, cu şiruri ordonate de ferestre, par a zâmbi sfidător de pe peretele de stâncă înalt şi abrupt pe care au fost miraculos ridicate. 

De ce să fie uşor, când poate fi mai puţin uşor? 

Din Trabzon până în Sumela sunt doar 46 de kilometri, şi ar fi fost floare la ureche să-i parcurg cu un autobuz comod pentru turişti, dacă aş fi ajuns în staţie până la ora 10. Dar de ce să fie uşor, când poate fi mai puţin uşor? La micul dejun din dimineaţa aceea mă cam întinsesem la vorbă cu Peter, americanul pe care l-am avut vecin de hotel în Trabzon. Când mi-am amintit brusc că voiam să plec spre Sumela am zbughit-o ca din puşcă până în Atatürk Alanı, piaţa centrală din Trabzon, dar era prea târziu. Autobuzul pentru azi a plecat deja, îmi spuseră pe rând cadânele tinere şi nurlii de la Metro şi Ulusoy, cele două firme ce aveau autobuze turistice spre Sumela. Vrei un bilet pentru mâine?

Dar deja hotărâsem să ajung în Sumela în acea zi, aşa că am pornit val-vârtej spre o staţie de autobuze locale cu un nume greu de pronunţat: Çömlekçi. Îl întrebasem pe recepţionerul de la hotel cum se spune în turceşte “unde este cutare loc?”, deci cu întrebarea “Çömlekçi nerede?” i-am hărţuit pe localnicii întâlniţi până când am reuşit să mă descurc, printr-un labirint de străduţe în pantă, până la ţinta mea. Acolo am găsit un dolmuş, un microbuz pentru curse locale, care mergea doar până în Maçka, orăşelul turistic aflat la câţiva kilometri de Sumela. Bun şi aşa, mi-am zis, de acolo iau un taxi. Nu a mai fost nevoie, pentru că în Maçka şoferul dolmuşului a fost abordat de trei tineri turci ce urcaseră în Trabzon cu aceeaşi ţintă, Sumela. După ce au vorbit între ei şoferul mi-a zis: vă duc eu în Sumela, vă aştept până vedeţi mânăstirea, apoi vă aduc înapoi în Maçka, bine?

Aşa a trecut gloria Sumelei 

Eram încă în dolmuş când Sumela a apărut în faţa noastră, făcându-mă să sar spre geam cu uimire de copil: de departe străvechea mânăstire ortodoxă arăta de parcă ar pluti neverosimil deasupra văii Altındere din Alpii Pontici. După coborârea din dolmuş mai era o porţiune de drum ce trebuia străbătută cu piciorul, pe o potecă lată ce urca drept spre stânca de 1200 de metri înălţime pe care e ridicată mânăstirea. Lângă casa de bilete a apărut un şir de trepte lipite de peretele de stâncă, ce urcau pieptiş spre intrarea în Sumela. Apoi a urmat un coridor tăiat în piatră, după care s-a arătat sub noi curtea mânăstirii, decupată într-un buzunar prelung în stânca muntelui.

Sumela a fost înfiinţată de doi călugări greci în jurul anului 386, când romanii încă mai stăpâneau Turcia de azi. În vremurile dominaţiei bizantine a devenit faimoasă ca mânăstire grecească închinată Fecioarei Maria, iar în timpurile imperiului de Trapezunt (1204-1461) a ajuns la culmea strălucirii sale, fiind înzestrată de împăraţii trapezuntini cu privilegii, bogăţii şi donaţii generoase pentru refacerea şi extinderea mânăstirii. Chiar şi după ce turcii au cucerit Trapezuntul, în 1461, Sumela şi-a păstrat înalta protecţie şi privilegiile, iar pentru următoarele secole a rămas loc de pelerinaj pentru creştinii din partea locului. Gloria Sumelei a apus în 1923, când ultimii călugări greci au părăsit mânăstirea şi s-au dus în Grecia, cu o parte din odoarele ei; în 1930 au înfiinţat o nouă mânăstire cu acelaşi nume, la poalele muntelui Vermion din Macedonia grecească.

După abandonarea ei în 1923 Sumela a trecut prin vremuri grele: incendiul din 1930 a ars tot ce era din lemn în mânăstire, după care hoţii au furat ce au mai găsit, sperând la cine ştie ce tezaure ascunse acolo. Sumela rămăsese o biată ruină părăsită, prăbuşindu-se tot mai mult în uitare şi nepăsare. Părea că totul s-a sfârşit, când în 2012 guvernul turc a început să sprijine cu fonduri reconstrucţia Sumelei. Apoi în 2015 au închis-o pentru renovare, şi au redeschis-o pentru public doar prin 2019, după ce echipe de alpinişti munciseră eroic pentru consolidarea ei. Însă au ţinut neapărat să atârne streagul turcesc în curtea Sumelei, să fie limpede cine e stăpânul ei de azi, pesemne. Iar vizitatorii turci pe care i-am văzut eu acolo se purtau precum nişte copii, cu o vădită lipsă de respect faţă de vechile fresce ortodoxe. 

Ce mai am de învăţat 

Sic transit gloria mundi, ar spune romanii. Sau asta e impermanenţa, ar spune buddhiştii. După ce câteva secole Sumela fusese fala mânăstirilor greceşti din nordul Anatoliei, în zilele noastre a ajuns doar un loc prin care trec hoarde grăbite de turişti turci: vin acolo, privesc cu stupoare chipurile sfinte de pe fresce (pentru musulmani reprezentarea chipului uman rămâne un sacrilegiu, să nu uităm), după care îşi fac duzina regulamentară de selfie-uri copilăroase şi pleacă nepăsători, bucuroşi că au mai bifat un obiectiv turistic.

Când turcii au ocupat Trapezuntul în 1461 regiunea din jurul său, numită Pontus sau Chaldia, era locuită doar de creştini: majoritari erau lazii, un popor caucazian înrudit cu georgienii, care erau acolo dintotdeauna; grecii veniseră pe mare prin secolul 8 înainte de era noastră, locuiau mai ales în oraşele de pe coastă şi impuseseră regiunii limba şi cultura greacă; apoi lazilor şi grecilor li s-au adăugat comunităţi de armeni, şi ei tot creştini. Valea din jurul Sumelei fusese locuită de greci, se pare: chiar şi numele ei e de origine grecească, Sou Mela însemnând Muntele Negru.

Astăzi lazii au rămas o comunitate importantă în nord-estul Turciei, dar au trecut cu toţii la islam; grecii pontici au plecat în Grecia ca urmare a schimbului de populaţii din 1923, decis prin tratatul de la Lausanne, prin care Grecia şi Turcia au pus capăt războiului dintre ele şi au convenit ca în loc să mai modifice graniţe (Grecia revendica teritorii în Anatolia, unde încă erau regiuni întinse locuite de greci), mai bine doar să mute populaţii dintr-o parte în alta a graniţei; în urma exodului grecesc din 1923 au mai rămas în valea Of şi în jurul ei, între Trabzon şi Rize, sate de greci ce încă vorbesc romeyka, greaca pontică ce se auzea pe vremuri în Trapezunt, dar au trecut cu toţii la islam; iar armenii au dispărut aproape complet după 1915, mai puţin câteva sate de armeni numiţi hemshin, la est de Rize, care au trecut şi ei la islam. Or fi trecut la islam de bună voie? Sau li s-a spus, la fel ca în alte dăţi, că au de ales între islam şi moarte? Habar nu am, dar e clar că istoria Sumelei este doar un capitol din istoria tragică a creştinilor din Anatolia.

Cei trei tineri turci cu care am coborât din dolmuş deciseseră că suntem tovarăşi de călătorie, se pare; aşa că degeaba am lungit pasul la urcarea spre Sumela, că s-au ţinut scai de mine. Ce mai puteam face? Am vizitat Sumela împreună, m-au aşteptat cuminţi când am întârziat înăuntru, s-au oferit să-mi facă poze, după care ne-am băut cafelele laolaltă. Toţi trei împreună ştiau vreo 10-15 cuvinte în engleză, aşa că pentru a conversa cu mine se ajutau de un soft de traducere instant de pe smartphone-ul unuia din ei. Din ce am înţeles de la ei în şcoală nu învăţaseră nicio boabă de engleză, ci doar că turcii sunt un popor mare şi puternic, care îşi merită pe deplin rolul aparte hărăzit de istorie. Asta excludea orice urmă de regret pentru creştinii lazi, greci şi armeni care dispăruseră complet din regiunea Trabzonului, am dedus eu. Ar trebui să învăţati puţină engleză, le-am zis la un moment dat, exasperat de încetineala cu care se derula dialogul nostru. Când m-au auzit s-au reunit în şedinţă toţi trei, ajutându-se de traducerea instant, după care s-au întors mândri spre mine, cu răspunsul lor în engleză: ba nu, tu ar trebui să înveţi turceşte!...