Cât mai departe, spre est (4): Erzurum

Iubitorii de vestigii ale istoriei se vor simţi acolo în paradis, citisem undeva despre Erzurum. Bun, m-am gândit atunci, în paradis nu am ajuns încă, şi nici nu cred să ajung. Dar aş putea măcar să-mi potolesc curiozitatea, să mă conving cu ochii mei cât adevăr e în aceste cuvinte. Şi recunosc, ştiam încă ceva despre Erzurum. Ceva ce nu se mai vorbeşte astăzi, acolo.

Prin Anatolia, spre Erzurum

Din Trabzon până în Erzurum au fost vreo patru ore şi ceva de călătorie lejeră, într-un autobuz modern şi confortabil. Turcii nu umblă cu jumătăţi de măsură în privinţa asta: locuri comode, distanţare socială berechet (fiecare călător singur avea două scaune), aer condiţionat, snacks-uri şi apă împărţite călătorilor de însoţitorul cursei, oameni politicoşi şi atmosferă civilizată cum mi-aş dori să văd şi la noi. Autostrada era perfectă, iar priveliştile de pe drum erau grozave: după ce am trecut prin Maçka (de care povesteam recent că e la doi paşi de Sumela) am străbătut spre sud Alpii Pontici, pentru ca apoi să pătrundem pe Podişul Anatoliei de Est: un platou înalt şi uscat, înconjurat de lanţuri muntoase domoale şi acoperit de un cer teribil de albastru, ce-mi aducea aminte de Tibetul meu drag.

Când am ajuns în Erzurum părea că suntem în mijlocul unei stepe întinse, întrerupte din loc în loc de versanţi de munte deloc înalţi. Însă nu prea e aşa: Erzurum e la o altitudine de vreo 1950 de metri (cum m-am convins în aceeaşi seară, când s-a lăsat un frig sănătos), iar muntele de lângă el, numit Palandöken, se ridică la 3180 de metri, deşi e la 10 kilometri de centrul oraşului. Şi a propos, Podişul Anatoliei de Est, în care se află Erzurum, a fost botezat aşa doar în ultima sută de ani, după ce guvernanţii Turciei moderne au decis că vechea sa denumire, Podişul Armeniei, sună atât de rău încât nici măcar nu mai trebuie pronunţată.

Oraş de graniţă, din vechime aflat la întretăierea drumurilor dintre Constantinopol, Trapezunt, Caucaz, Persia şi Siria, Erzurumul trebuie să fi văzut grozav de multe în lunga lui existenţă: caravane venite dinspre Persia şi Asia Centrală, armate de cuceritori, despoţi orientali, bogăţii şi războaie. Se pare că şi Marco Polo a trecut prin Erzurum în drumul său spre Persia, de unde a pornit mai departe spre Mongolia şi China. Istoria Erzurumului e atât de zbuciumată încât te cuprinde râsul-plânsul văzând şirul interminabil de cuceritori care au trecut pe aici. Dar nu e doar atât. Când am ajuns acolo ştiam deja că în Erzurum mai există ceva, în afară de ceea ce se poate vedea; un secret.

Ca în O mie şi una de nopţi 

Erzurum are o populaţie ce merge spre jumătate de milion şi arată invadat de blocuri, ca toate oraşele turceşti pe care le-am văzut în călătoria asta; dar într-adevăr, centrul oraşului e atât de plin de vestigii istorice încât pare un muzeu de istorie în aer liber. Aşa că am lăsat la o parte mulţimea de moschei şi vestigii din era otomană (deşi unele ar fi meritat atenţie) şi am ţopăit fericit între cele trei nestemate ale oraşului: Yakutiye Medresesi, Kalesi şi Çifte Minareli Medrese. Vechi de cel puţin şapte secole, bine îngrijite şi enervant de fotogenice, mai ales după lăsarea întunericului. Ca în O mie şi una de nopţi. 

Cea mai nouă dintre ele e Yakutiye Medresesi, ce domină piaţa centrală cu intrarea bogat ei împodobită şi turnul ei filigranat, îmbinând stilul seljukid cu cel mongol. Este o medresă (madrasah), adică un seminar teologic musulman, ridicată la 1310 de către Khwaja Yakut, guvernatorul mongol al Erzurumului, stăpânit atunci de ilkhanizii mongoli din Persia. Ca bonus în curtea ei se poate vedea şi un mic muzeu. Cea mai veche este Kalesi, citadela Erzurumului, ridicată de bizantini prin secolul 5 (pe nişte ruine mai vechi, zice-se), apoi refăcută de toţi cuceritorii Erzurumului: arabi, turci, mongoli, şi toţi ceilalţi. A văzut multe bătălii şi mult sânge vărsat, în mod sigur. Acolo m-am urcat în turn pentru panorama oraşului, şi bine am făcut. Çifte Minareli Medrese, adică Medresa Minaretelor Gemene, este ridicată în 1271 de Khudavand Khatun, fiica sultanului seljukid Kayqubad. Este tot o medresă, în stil seljukid, mult admirată pentru cele două minarete decorate, aşa că acolo vin să se pozeze însurăţeii Erzurumului. Iar în spatele ei se află Üç Kümbetler, cele trei mausolee ce găzduiesc vechi morminte ale unor conducători turci ai Erzurumului: cel mai mare din ele ar putea fi chiar al emirului Saltuk, primul stăpân turc al Erzurumului, ridicat pe la 1100.

Dar nu mai puţin încântat am fost şi plimbându-mă ici-colo pe străduţele înguste de pe lângă centrul Erzurumului, unde mi-am putut face o idee despre cum trebuie să fi arătat Erzurumul de altădată: case coşcovite, hamam-uri (saune turceşti) şi ceainării cu mese întinse în stradă, cu localnici ce-şi beau ceaiul imperturbabili. Ba chiar am mâncat în curtea unei vechi clădiri restaurate, în cea mai otomană atmosferă pe care mi-o puteam închipui: muzică tradiţională est-anatoliană, mâncare turcească delicioasă, canapele acoperite de macaturi cu motive orientale, servire ca pentru un paşă. Şi cea mai cuminte pisică: un leopard în miniatură care a aşteptat, demn ca un sultan, să-i dau puţină mâncare, fără nici cel mai mic semn de nerăbdare sau impoliteţe. L-aş fi luat acasă, nu alta… Erzurum Evleri îi zice la restaurantul acela, iar când oi mai ajunge prin Erzurum direct acolo mă duc să mănânc, fără nicio ezitare. Singura problemă de acolo era cu vinul: la fel ca în Trabzon şi Uzungöl, vinul era doar în mintea mea vicioasă, nu şi în meniul curat musulman al restaurantului, aşa că a trebuit să mă mulţumesc să beau doar ceaiuri turceşti.

Ce ascunde Erzurumul de azi 

Erzurum a intrat în istorie ca oraş armenesc, sub numele de Karin (sau Karno K'aghak'), făcând parte din regatul antic al Armeniei Mari. Însă în 387 romanii şi perşii au împărţit Armenia, iar Karin a ajuns sub stăpânirea romanilor, care l-au botezat Theodosiopolis. În 701 bizantinii l-au cedat arabilor, care l-au rebotezat Ḳālīḳalā şi au făcut din el capitala unui emirat de graniţă din care porneau raiduri împotriva bizantinilor. Bizantinii l-au recucerit în 931 şi iar în 949. Dar după bătălia de la Manzikert din 1071, când bizantinii au fost spulberaţi de turcii seljukizi, oraşul a ajuns stăpânit de vasalii lor, turcii saltukizi. Deja armenii care locuiau aici îl numeau Artsn Rum, de la care turcii i-au zis Erzurum. Apoi în 1202 Erzurum a fost cucerit de turcii seljukizi, iar în 1242 a fost devastat şi luat în stăpânire de mongoli, care l-au inclus în statul ilkhanid al Persiei. După 1374 a ajuns sub stăpânirea turcomanilor Kara Koyunlu (“Oile Negre”), pe la 1400 sub cea a lui Timur Lenk (un cuceritor turco-mongol de talia lui Genghis Khan), după 1467 sub cea a turcomanilor Ak Koyunlu (“Oile Albe”), iar după 1501 sub cea a Persiei safavide. Turcii otomani l-au cucerit în 1514 şi au reuşit să-l păstreze, cu câteva mici scăpări. Prima a fost când Nader Shah al Persiei, un alt cuceritor nebun, a stăpânit Erzurum între 1733-1747. Apoi ruşii au făcut o pasiune pentru Erzurum, aşa că l-au cucerit şi stăpânit temporar în 1829, 1878 şi 1916-1918.

Poate vă gândiţi cât de inutilă poate fi această listă interminabilă de cuceritori ai Erzurumului. Nu e deloc aşa, pentru că ceea ce vreau să vă spun acum e că în pofida nenorocirilor aduse de atâtea războaie şi cuceriri, în Erzurum au existat armeni de la începuturile erei noastre şi până acum vreo sută de ani. În primul mileniu armenii au dominat viaţa oraşului, alături de greci şi sirieni (cu toţii creştini), iar Erzurum a fost un oraş creştin, după care în al doilea mileniu au fost tot mai mult marginalizaţi şi persecutaţi de cuceritorii musulmani. Apoi a venit finalul: la fel ca în multe alte locuri din estul Anatoliei, armenii creştini din Erzurum au fost ucişi în masacrele hamidiene din 1894-1896, deportaţi şi masacraţi în timpul genocidului armean din 1915, obligaţi să se retragă împreună cu trupele ruse în 1918, după care războiul purtat de turci cu Armenia în 1920 le-a dat lovitura de graţie, aducându-i la dispariţie.

Astăzi Erzurum pare un oraş curat turcesc, foarte conservator în privinţa tradiţiilor islamice: peste tot vezi moschei, vestigii musulmane şi femei acoperite de hijab-uri. În oraş mai există o minoritate kurdă, dar nu am auzit de armeni sau alţi creştini. Urmele istoriei armeneşti şi creştine ale vechiului Karin-Theodosiopolis par să fi fost şterse, ca într-o tardivă încercare de a rescrie istoria locurilor. Din câte ştiu mai există acolo doar un vestigiu armenesc, mânăstirea Surp Minas din Kes: o biată ruină aflată la nouă kilometri de Erzurum, în satul Gezköy. Erzurumul de azi îşi arată cu mândrie vestigiile seljukide, mongole şi otomane, dar lasă senzaţia că-şi ascunde cu jenă trecutul său armenesc şi creştin. Care pare a fi, pentru stăpânii de azi ai Erzurumului, secretul său murdar.

Ştiu, ceea ce spun acum poate părea o exagerare ieftină, dar nu e: în mini-ghidul turistic al Erzurumului, primit acolo, am găsit o listă lungă de etnii şi dinastii care au stăpânit oraşul, dar din ea lipseau tocmai armenii, care l-au locuit continuu de la înfiinţare până prin 1915-1920. Iar din lista atracţiilor turistice ale zonei lipsea mânăstirea Surp Minas, fireşte. Deşi Erzurum a fost oraş armenesc în cea mai mare parte a istoriei sale, armenii nu erau deloc pomeniţi în ghid, iar pe harta rutieră de la final am văzut amuzat că numele Armeniei, vecinul nedorit al Turciei moderne, era scris cu cele mai mici litere. Oricum, Turcia nu are niciun fel de legături cu Armenia, graniţa dintre ele fiind complet închisă: pe turci îi înfurie la culme încăpăţânarea armenilor de a cere recunoaşterea genocidului armean din 1915, care a lăsat Armenia de Vest, azi rebotezată cinic în Anatolia de Est, pustiită de vechii ei locuitori armeni.

Totuşi este posibil ca şi în Erzurum, la fel ca în alte locuri din estul Anatoliei, să mai existe aşa-numiţii cripto-armeni: “armeni ascunşi”, care deşi se declară turci sau kurzi şi urmează islamul, au păstrat conştiinţa vagă a faptului că strămoşii lor armeni au fost islamizaţi şi turcizaţi cu forţa, iar uneori chiar au reuşit să-şi menţină în secret credinţa creştină şi tradiţiile armeneşti. Dacă da, atunci poate încă mai este un licăr de speranţă în străvechiul Karin al armenilor…