Rajasthan, mini-ghid ici-colo

Mi-a luat mult timp să ajung în Rajasthan, în nord-vestul Indiei. După prima mea călătorie în India l-am evitat vreo 15 ani, convins că e genul de loc care arată mai bine în fotografii decât în realitate. M-am înșelat, de fapt este invers: unele locuri de acolo mi-au rămas atât de dragi încât visez să le revăd măcar o dată; altele, nu. Iar despre ambele voi vorbi în continuare.

Poveşti din Kashmir (2): războiul împotriva idolilor

În Kashmirul de azi peste 96 % din locuitori sunt musulmani, ceea ce-l face cel mai musulman loc din toată India. La fel e şi în Srinagar, capitala Kashmirului. Ar putea părea că aşa a fost dintotdeauna. Complet greşit: islamul a venit destul de târziu în Kashmir. Însă i-a fost de ajuns mai puţin de un secol, fatidicul secol 14, pentru a se impune definitiv ca religie dominantă a Kashmirului. Dar cum?

Poveşti din Kashmir (1)

Recent am găsit o mulţime de fotografii făcute în Srinagar, capitala Kashmirului, de care s-a ales praful. Adică au rămas uitate acolo, într-un folder oarecare. Dar orice fotografie poate avea o poveste. Iar poveştile trebuie spuse, altfel rămân neştiute. Aşa că am decis să scutur puţin praful din acel cotlon cu poze şi să scot la lumină câteva fotografii din Srinagar. Şi poveştile lor.

A venit Losar, anul nou tibetan!

Azi e anul nou tibetan şi chinezesc, prima zi din Anul Bivolului de Metal. De fapt e Anul Boului, s-o spun pe a dreaptă, dar majoritatea traducerilor noastre încearcă să evite semnificaţia deloc onorabilă pe care o are bietul bou, propunând în schimb bivolul. Cică ar suna mai bine.

Chipuri din nordul Indiei şi Himalaya. Şi poveştile lor.

Recent am acceptat o provocare ce-a bântuit pe facebook până ce-a ajuns, din pură întâmplare, la mine: timp de 10 zile să postez zilnic câte o fotografie din locurile prin care am călătorit. M-am oprit şi am ezitat îndelung în faţa mai multor întrebări: bun, dar din ce locuri să aleg fotografiile? Despre ce anume să fie? Mi-am dat seama că nu are sens să fac o selecţie a celor mai bune zece fotografii ale mele din toate călătoriile, pentru că ar fi exact precum un top al celor mai bune zece cărţi sau filme: încercând să spună totul nu ar mai transmite absolut nimic. Din moment ce am idei puţine, dar fixe - care mă fac mereu să mă întorc undeva prin nordul Indiei, cel mai adesea prin Himalaya - şi îmi plac la nebunie oamenii de acolo, atunci de ce nu aş încerca să găsesc zece portrete de oameni de acolo? Zece chipuri, şi poveştile lor. Care au fost, până la urmă, chiar unsprezece...

Cât mai departe, spre est (5): Rize, oraşul sultanului

Când am intrat în Rize ştiam deja că mă aflu într-un loc foarte aparte. Pentru că Rize este, în acelaşi timp, parte din Lazistan - ţinutul lazilor, capitala ceaiului turcesc şi oraşul sultanului. Aşa că acum pot declara cu mândrie: da, am fost şi în oraşul sultanului. Şi exact acolo am avut probleme cu autorităţile.

Cât mai departe, spre est (4): Erzurum

Iubitorii de vestigii ale istoriei se vor simţi acolo în paradis, citisem undeva despre Erzurum. Bun, m-am gândit atunci, în paradis nu am ajuns încă, şi nici nu cred să ajung. Dar aş putea măcar să-mi potolesc curiozitatea, să mă conving cu ochii mei cât adevăr e în aceste cuvinte. Şi recunosc, ştiam încă ceva despre Erzurum. Ceva ce nu se mai vorbeşte astăzi, acolo.

Cât mai departe, spre est (3): Uzungöl

Dacă tot eram acolo, la doi paşi de ei, voiam să-mi fac o mică idee şi despre Alpii Pontici: un lanţ muntos care se întinde de-a lungul ţărmului sud-estic al Mării Negre până la graniţa cu Georgia, având culmi de peste 3000 de metri şi cel mai mai înalt vârf la 3937 metri. Nu aveam timp de drumeţii pe poteci de munte, aşa că am recurs la varianta cea mai comodă: o scurtă descindere într-unul din cele mai lăudate colţuri din Alpii Pontici, lacul Uzungöl.

Cât mai departe, spre est (2): Sumela

Giuvaerul litoralului turcesc al Mării Negre, cam aşa e trâmbiţată Sumela în ghiduri şi pliante turistice. Iar prin Trabzon vezi mai peste tot desene, picturi sau fotografii cu silueta inconfundabilă a Sumelei: zidurile de piatră ale mânăstirii, cu şiruri ordonate de ferestre, par a zâmbi sfidător de pe peretele de stâncă înalt şi abrupt pe care au fost miraculos ridicate. 

Cât mai departe, spre est (1): Trabzon

O să fii singurul turist acolo, mi-a zis un bun amic după ce auzise unde vreau să merg. Sau poate nu chiar singurul, dar o să fiţi o mână de turişti rătăciţi într-o mulţime de localnici indiferenţi. Iar din câte am văzut pe net, mare lucru nu mai e de văzut pe-acolo: o fi fost capitală de imperiu, dar în ultimele decenii a fost dărâmat mai tot ce era în oraşul vechi, nu a mai rămas nimic. Eşti sigur că acolo vrei să mergi?

Ce năzbâtii am făcut prin valea Hangrang (4): regii păturilor

După ce m-am tot învârtit prin Tashigang, trăgând cu ochiul spre drumul în serpentine ce cobora spre vale, m-am hotărât brusc să cedez ispitei şi s-o pornesc în jos spre Khab Bridge de unul singur, fără să-l mai aştept pe Kunga. De unde eram eu părea că până la pod va fi floare la ureche: se vedeau vreo şapte-opt serpentine de cel mult un kilometru fiecare, pe un drum de ţară ce cobora o pantă rezonabilă. Mi-am amintit în treacăt că nu am la mine apă şi că-mi încalc promisiunea făcută lui Kunga, dar mi-am zis că indiferent ce păţisem cu o zi înainte, totuşi nu are sens să devin paranoic. Era scris să mi-o caut cu lumânarea, şi în acea zi. Şi mi-am găsit-o.

Ce năzbâtii am făcut prin valea Hangrang (3): Tashigang şi idila mea himalayană

Aproape că mor de sete deasupra unui butoi cu apă, mă gândeam atunci, în timp ce mă uscam la soare undeva deasupra Tashigangului, fără să pot găsi o potecă spre sat. Şi culmea, eram aşa de aproape de micul cătun himalayan, încât auzeam vocile localnicilor din marginea satului. Părea un coşmar cu tortură în stil chinezesc, în care deşi eram la doi paşi de ţinta mea, totuşi nu eram în stare să o ating, ci rămâneam aşa, la doi paşi, pentru vecie. Bun, atunci cum naiba să ies din coşmar?

Ce năzbâtii am făcut prin valea Hangrang (2): spre Tashigang

Dar de ce să nu mergi pe jos până în Tashigang?, m-a întrebat localnica din Nako care tocmai îmi vânduse o kinnauri topi. Probabil că poţi găsi şi o maşină până acolo, dar de ce să faci asta? Sunt doar vreo patru ore de mers pe munte, pe o potecă bună. Ce mare lucru?

Ce năzbâtii am făcut prin valea Hangrang (1): Nako, unde a înţărcat mutul iapa

Aş minţi dacă aş spune că mi-am amintit brusc de năzbâtiile mele prin valea himalayană Hangrang, şi chiar de-asta am decis să le povestesc aici. Dimpotrivă, plănuiam de mai mult timp să scriu despre ele, pentru că de câteva ori am povestit cu amicii ce am făcut acolo şi am fost întrebat cu mirare: dar nu ai scris încă despre asta pe ici-colo? De ce?

Testamentul maimuţei. Poveşti consulare din jungla urbană.

După ce maimuţa năbădăioasă mă lasase fără paşaport în Shimla, în acea memorabilă zi de vineri 13 septembrie, îmi rămăsese mie sarcina deloc plăcută să repar ce stricase maimuţa: să îmi fac rost de o hârtie în locul paşaportului, să pot trece graniţa înapoi, spre casă. Iar asta nu oriunde, ci în India…

Cel mai periculos animal din India

Care credeţi voi că e cel mai periculos animal din India? O fi tigrul? O fi elefantul? O fi vreun şarpe veninos? Nici vorbă. Este maimuţa. În această dimineaţă memorabilă de vineri 13 o maimuţă tânără şi năbădăioasă a deschis fereastra camerei mele de hotel din Shimla, a dat perdeaua de-o parte, şi-a strecurat mâna printre gratiile ferestrei şi a luat de pe masa de lângă ea mai multe chestii, printre care şi paşaportul meu. L-a rupt şi sfâşiat sistematic, până l-a făcut bucăţi, apoi a aruncat bucăţile la marginea drumului, lângă hotel. Când m-am trezit eu din somn maimuţa tocmai îmi zgâlţâia laptopul.

Şapte zile în Micul Tibet (2): Născut a doua oară

Odată ce reuşisem să evadez din Kargil şi să mă văd ajuns cu bine în Zanskar părea că săptămâna se îndreaptă razant spre un final plicticos, fără nimic de povestit. Ei bine, nu a fost să fie aşa: ziua de miercuri a venit cu ditamai surpriza…

Şapte zile în Micul Tibet (1): Evadarea din Kargil

De câteva zile mă tot gândesc cum să astern pe hârtie ce am făcut săptămâna trecută pe aici, prin Micul Tibet: au fost nişte zile pe care nu prea ştiu cum le-aş putea numi, dar în mod cert au fost foarte departe de a fi plictisitoare sau banale. Până la urmă am decis că povestea mea poate parafraza, în joacă, faimosul film Şapte ani în Tibet. Atât că în povestea mea nu e vorba de şapte ani, ci de şapte zile, petrecute nu în Tibet, ci în Ladakh, aflat în colţul vestic al Tibetului şi aparţinând de India, numit adesea Micul Tibet.

De ce nu mergi acolo?

Mai bine de o zi pe drum, trei avioane schimbate, două nopţi aproape nedormite, arşiţa din Istanbul şi umezeala sufocantă din Delhi, acesta ar fi rezumatul drumului din Bucureşti în Ladakh. Dar ce mai contează? Iată-mă înapoi în Leh, capitala înaltă şi arsă de soare a Micului Tibet.

Zanskar: de ce iubesc Himalaya (2). Pe Indus în jos.

Să începem aşadar povestea călătoriei spre Zanskar, acea vale himalayană îndepărtată şi izolată ca un tărâm ascuns al buddhismului; pentru că nu ştiu dacă faimoasa Shangri La există în realitate sau este doar o legendă, dar valea Zanskar sigur există, şi pare a fi la fel de bine ascunsă între culmile munţilor Himalaya: am fost acolo, am văzut-o, deci nu mai trebuie decât să povestesc despre ea.

Zanskar: de ce iubesc Himalaya (1). Pariul.

Să te ferească zeii de vremuri interesante, zice un proverb chinezesc pe care mi-l reaminteşte mereu un bun prieten. Dar uite că anul ăsta nu m-au ferit deloc, ci se pare că taman zeii cu pricina m-au luat la şuturi ca pe o minge, din toate unghiurile, izbindu-mă metodic de (aproape) toţi pereţii. Ceea ce bănuiesc că se vede puţin şi pe bietul meu blog, care nu a mai văzut o postare nouă de nu mai ştiu câtă vreme. Exact la asta se referea ieri o amică, când la plecare spre Kalmykia mi-a mârâit printre dinţi, din nou, aceeaşi sugestie repetată iar şi iar în ultimele luni: mai pune mâna şi scrie ceva pe blogul ăla!... că sunt o grămadă de locuri prin care ai fost şi despre care nu ai scris mai nimic, de e mai mare păcatul. Mda, am răspuns eu, cred că ai dreptate, deja a cam prins paianjeni; dar ce anume să scriu, tu ce zici? Răspunsul a venit prompt, fără nicio ezitare: orice, dar despre Himalaya să fie!

Într-o zi te vei întoarce

Cât de acasă mă simt acolo? Cât de drag îmi e locul acela? Cât de dragi îmi sunt oamenii de acolo? Aşa mă jucam cu întrebări mai zilele trecute, depănând în minte felurite locuri prin care am trecut. Şi întrebându-mă aşa iar şi iar am găsit două locuri cărora le-am dat note maxime la toate aceste întrebări; deşi ele sunt surprinzător de diferite între ele, dacă nu cumva opuse de-a binelea…

Şi uite-aşa am plecat în călătorie…

Acum şapte ani mi-am promis că în fiecare an voi sărbători această zi, rememorând întâi ce am mai făcut între timp. Aşa că am răscolit printre fotografiile cu mine (cine ar fi crezut că am aşa multe?) şi punându-le în ordinea anilor am însăilat fir cu fir povestea din spatele lor. Însă de fapt întreaga poveste a început nu doar acum şapte ani, ci chiar la început…

De ziua lui Dalai Lama: mare petrecere în Micul Tibet

Sunt norocos când călătoresc, am mai zis-o şi în alte dăţi şi o s-o mai zic: întâlnesc oameni frumoşi, alunec în mod natural spre circumstanţe pozitive iar soarta ia decizii inspirate în locul meu, atunci când aflat în impas ajung iar să dau cu banul. Mai mult, deşi acasă în Bucureşti nu mă dau în vânt după petreceri şi sărbători prin călătorii mă lipesc de ele fără niciun efort, de parcă aş avea un detector invizibil pentru ele. Cum s-a întâmplat şi exact acum un an, când de 6 iulie planificasem plecarea din Leh, capitala Micului Tibet, spre îndepărtata vale himalayană Zanskar. Ar fi bine să amânaţi plecarea cu o zi, ne spuse cu seriozitate Tashi, agentul localnic cu care organizasem călătoria. De ce? E ziua de naştere a lui Dalai Lama, şi o să fie sărbătoare mare în Choglamsar. Mergeţi acolo, şi nu veţi regreta…

Mic dicţionar de bucătărie etiopiană

Din când în când mă apucă un dor nebun de mâncăruri de prin ţări îndepărtate, cu arome tulburătoare, mirosuri năucitoare şi doldora de condimente focoase. Şi când se întâmplă asta ori mănânc aşa ceva (dacă sunt norocos să mă aflu chiar unde trebuie) ori măcar citesc despre aşa ceva, suspinând adânc cu gândul dus departe. Astăzi m-am mulţumit cu cititul (deh, viaţa e complexă…), iar asta mi-a făcut o poftă aşa de mare încât musai trebuie să o transmit mai departe, către voi. Aşadar urmează o nouă postare scrisă de Coca, recent întoarsă din Etiopia cu sacul plin de poveşti etiopiene. Vă avertizez că urmează imagini şocante (la care o să le simţiţi şi gustul, şi mirosul) şi o să cam înghiţiţi în sec, dar asta e…

Mursi, cel mai fascinant trib al Etiopiei

Şi iată că a venit şi ziua aceea în care mă simt în stare să fiu mai puţin posesiv cu ici-colo.ro şi să găzduiesc pe blog prima postare scrisă de altcineva; nu doar că până azi asta nu s-a întâmplat niciodată, dar până acum ceva timp nici măcar nu puteam înţelege de ce aş face asta. Dar răspunsul este simplu: pentru că merită. Mă refer la Coca, autoarea postării de azi: călătoreşte cât de des poate (şi poate), îi place să depene poveşti de călătorie şi arată o curiozitate neobosită faţă de oamenii întâlniţi şi locurile prin care trece. Şi tocmai s-a întors de prin Etiopia, cu desaga plină de poveşti despre triburi ciudate. Aşa că hai să trecem direct la povestea ei...

Pico del Teide. Sau când zeii nu sunt cu tine.

Cine a călătorit ştie: uneori zeii nu sunt cu tine. Ştii unde vrei să ajungi şi ştii ce ai de făcut să ajungi unde vrei să ajungi, dar nu ajungi, şi pace. Poate că este o zi din aceea în care nu iese mai nimic, sau poate că trebuia să mergi pe un alt drum în acea zi, sau poate că nu te plac spiritele locului; ori poate nu-ţi este scris să ajungi acolo aşa uşor, din prima încercare, ca să te întorci şi a doua oară. Oricum, când te apucă râsul văzând şirul de ghinioane cu care te confrunţi înţelegi limpede că zeii nu sunt cu tine. Ei bine, ultima oară când am simţit asta a fost acum câteva zile, când am vrut să fac cunoştinţă cu Pico del Teide, vârful muntos cel mai înalt din insulele Canare şi din întreaga Spanie.

Ici-colo, pe plaja paradisului

Parcă am mai zis, nu mă dau în vânt după soare, plajă şi mare: mă plictisesc repede, mă ard pe piele cât ai zice roşu ca racul iar ca să combat pericolul iminent al deshidratării şi insolaţiei sunt obligat să beau o grămadă de bere, care, după cum se ştie, merge la fix doar înainte de mese, după mese şi în timpul meselor. Una peste alta, combinaţia soare, plajă, mare îmi provoacă mereu arsuri de piele şi creşteri în volum, plus o plictiseală teribilă.

Brokpa, ultimii arieni: adevăr sau legendă? (1)

Li se spune brokpa, şi sunt o comunitate de munteni din mica vale himalayană Dha-Hanu, din nordul Ladakh-ului, Micul Tibet; iar despre ei s-a zis că ar fi urmaşii soldaţilor lui Alexandru cel Mare sau chiar unul dintre triburile pierdute ale lui Israel; occidentalii le-au atribuit frumuseţe fizică de invidiat şi trăsături pur ariene: înalţi şi arătoşi, cu piele albă, nasuri ascuţite sau acviline, ochii verzi şi părul blond la unii dintre ei, spre deosebire de trăsăturile mongoloide ale vecinilor de neam tibetan din jurul lor: şi s-a vorbit atât de mult despre puritatea lor rasială încât s-a spus că brokpa ar fi cei mai puri arieni din Asia, sau chiar ultimii arieni. Realitate istorică, sau mistificare turistică? Am fost prin Dha-Hanu acum câteva luni şi ştiind legenda m-am uitat în jur cu multă atenţie, aşa că voi încerca să răspund la această întrebare.

Mostar: a sări sau a nu sări?, asta-i întrebarea

De Mostar am mai auzit acum mulţi ani, când ştirile vorbeau mereu despre încăierările interminabile din Mostarul prins în vârtejul sângerosului război civil din Bosnia. S-a vorbit, la un moment dat, şi despre distrugerea unui pod: era vorba de Stari Most, Podul Vechi din Mostar. Apoi un timp nu am mai auzit nimic despre Mostar, după care s-a împrăştiat un zvon tot mai insistent (pe care l-am neglijat îndelung) că după ce podul fusese reconstruit ar merita să dai o fugă până acolo, să-l vezi. Aşa că, într-un final, am dat…

Frumoasa din Zanskar

Cred că am întâlnit-o acum vreo lună de zile şi puţin, pe drumul lung şi greu către îndepărtata vale himalayană Zanskar din Ladakh, Micul Tibet. Tocmai trecusem de pasul Pensi La ce marchează intrarea în Zanskar şi ne oprisem la o margine de drum lângă nişte colibe de nomazi când Lobzang, şoferul nostru localnic, a fost interpelat amical de o tânără localnică. Habar nu am cum o cheamă, aşa că mi-am permis s-o numesc simplu (ştiind bine că frumuseţea e în ochii privitorului) Frumoasa din Zanskar.

Praga, altfel

Capitala Boemiei şi a Sfântului Imperiu, centrul de iradiere al reformei husite, una din capitalele imperiale ale Habsburgilor, oraşul Primăverii însângerate din 1968 şi al Revoluţiei de Catifea din 1989: acestea sunt câteva dintre imaginile stereotipe aplicate adesea Pragăi, capitala Cehiei. Aşa că ceea ce aş propune azi este să uităm obişnuitele clişee pragheze pentru a privi Praga dintr-o perspectivă aparte: una acvatică, adică de pe râul Vltava.

Cu un picior în Asia Centrală: valea Nubra, unde se agaţă harta-n cui

Este vorba de harta Indiei, fireşte, unde ajungând în valea Nubra eşti nu doar în punctul cel mai nordic al Ladakhului, dar şi al Indiei: deci exact în Nubra se agaţă harta Indiei în cui. Iar valea Nubra a fost multă vreme una dintre conexiunile majore dintre India şi Asia Centrală pe Drumurile Mătăsii, aşa că se impunea o rememorare corespunzătoare, pe o cămilă bactriană.

Ce mai lipsea în Leh: Dalai Lama

Aveam de gând să plec în valea Nubra azi, dar soarta a fost împotrivă, şi nu am mai plecat. Şi foarte bine a făcut. De ce? Pentru că astăzi în Leh a fost bucurie mare, grozav de mare, pentru localnici şi turişti deopotrivă: Dalai Lama în persoană a apărut în capitala Micului Tibet.

Întâlniri la înălţime

Pornisem spre cele două lacuri înalte din sud-estul Ladakhului, la graniţa cu Tibetul, faimosul Tso Moriri şi rubedenia sa mai mică şi mai puţin cunoscută, Tso Kar, ambele aflate la peste 4500 de metri altitudine. Fireşte, credeam că vedeta călătoriei va fi Tso Moriri, însă întâlnirile cele mai puţin aşteptate din aceste trei zile au fost mijlocite de exact cine nu gândeam, de Tso Kar.

Ce puţin îţi trebuie să fii fericit

Un capăt de drum, atât mi-a trebuit acum câteva zile să fiu grozav de fericit, cum nu mai fusesem de nu ştiu când: era un peisaj himalayan dezolant, cu un drum terminându-se jalnic pe marginea abruptă a unei văi înguste de râu rece şi repede, cu munţi golaşi şi ostili de jur-împrejur; nu exista nicio casă, niciun fir de iarbă, nici măcar vreo cafenea din aceea himalayană, din două mese şi o colibă alături; nici semnal la telefon şi nici vorbă de Internet, de duş fierbinte ori de vreun mic dejun în care să nu mai fie vreo urmă de ceai şi chapatee, cum se tot întâmplase, exasperant, în ultimele zile; erau doar câteva utilaje din acelea urâte şi gălăgioase cu care se construiesc drumuri, şi acel fabulos capăt de drum.

Frumuseţile din valea Dha-Hanu

Cei din valea Dha-Hanu se numesc brokpa, iar despre ei circulă nişte poveşti grozav de interesante: că ar fi urmaşii soldaţilor lui Alexandru cel Mare, ori că deşi sunt buddhişti ar fi singurii arieni din întreg Ladakhul, dacă nu cumva singurii arieni adevăraţi din Asia. Că este aşa sau nu voi povesti pe îndelete cu altă ocazie, promit; de moment însă mă mulţumesc să vă arăt cum este portul tradiţional al frumuseţilor feminine din valea Dha-Hanu, la doar câteva ore după ce am plecat de acolo. Ei, cum vi se pare?

Din nou pe Acoperişul Lumii: ici-colo prin Leh, capitala Micului Tibet

Gata, m-am întors în Tibet. În Micul Tibet, ca să fiu mai exact, adică în regiunea Ladakh din nordul extrem al Indiei, din capătul vestic al platoului tibetan. Iar după câteva zile petrecute prin Leh, capitala înaltă, prăfoasă şi arsă de soare a Micului Tibet, deja e de povestit.

Întoarcerea în Tibet: povestea continuă

Șapte ani în Tibet este deja un titlu mai mult decât celebru: el se referă atât la filmul realizat în 1997, ce-l are pe Brad Pitt ca protagonist, cât şi la cartea scrisă de în 1952 de Heinrich Harrer, alpinistul austriac care i-a servit drept model. Aşa că acum câteva zile am fost de-a dreptul bucuros să descopăr într-o librărie o carte cu titlul Întoarcerea în Tibet, scrisă în 1983 de acelaşi Heinrich Harrer ca şi continuare la Șapte ani în Tibet, după ce în 1982 călătorise din nou în Tibet, la mai bine de trei decenii de când îl părăsise în 1952.

Delta Dunării pentru cei comozi: Colina, cu parcare (aproape) pe Canalul Lipovenilor

A venit iar vremea de mers în Delta noastră cea frumoasă ca-n poveşti, iar cu gândul dus departe la minunăţiile ei mi-am amintit de un loc pe unde am trecut recent şi despre care încă nu am scris nimic. Un loc grozav, care prezintă avantajul formidabil că deşi e la marginea Deltei şi îţi asigură accesul direct în Deltă, totuşi îţi permite sosirea acolo pe patru roţi: Delta Dunării pentru cei comozi, va să zică.

Mic dicţionar de bucătărie tibetană

Se zice că nicio ocazie de a sărbători ceva nu trebuie ratată; aşa că din moment ce astăzi este Losar, anul nou tibetan, iar Tibetul cu tot ce ţine de el este una dintre ideile mele puţine, dar fixe, ieri ne-a venit ideea să întâmpinăm Maimuţa de Foc - cum se numeşte anul care tocmai începe azi - cu ceva bucate tibetane şi cu urări tibetane, aşa cum se cuvine pe-aici pe la noi, prin “Micul Tibet din Bucureşti” :)… Iar dacă tot veni vorba de bucătărie tibetană, mi-am amintit că aş putea să spun şi câteva cuvinte despre ce am mâncat prin călătoriile mele prin ţinuturi tibetane.

Sogyal Rinpoche: Cartea tibetană a a vieţii şi a morţii

Spre finalul anului trecut a apărut, la Editura Herald, o nouă ediţie a faimoasei Cărţi tibetane a a vieţii şi a morţii, scrisă de marele maestru buddhist tibetan Sogyal Rinpoche. Este adevărat, este doar o reeditare şi nu o nouă apariţie, însă sunt sigur că ea nu se bucură încă în România de notorietatea pe care ar merita-o cu vârf şi îndesat, iar dacă mă gândesc bine este una dintre acele cărţi despre care merită să scrii oricând, fără nicio reţinere şi fără a aştepta vreun pretext editorial. De ce? Exact asta voi căuta să explic pe îndelete în rândurile următoare.

Pro Nepal: de ce să alegi Nepalul, după cutremur.

Ieri pe la prânz mi se făcuse dor de Nepal, unul dintre locurile care mi-au rămas atât de dragi încât mereu îmi promit să revin acolo cât mai curând, aşa că mi-am pus să cânte vreo două cd-uri cu muzică nepaleză şi am urzit la repezeală câteva planuri despre cum aş ţopăi ici-colo prin Nepal, dacă zeii ar fi de acord să ajung în toamna asta prin acele părţi de lume. Apoi undeva după-amiază spre seară am intrat pe net să dau o raită pe facebook şi am rămas consternat văzând care erau posturile cele mai vizibile: erau chiar despre Nepal, pentru că după cum ştii deja, ieri a fost un cutremur dezastruos în Nepal.

Canaralele Hârşovei: când nu-ţi este dat să vezi, nu vezi şi pace.

Canará, canarale: consultând la viteză dicţionarele de pe net afli că înseamnă stâncă (în mare), ori vale stâncoasă și abruptă ori vale largă și adâncă, specifică reliefului din sudul Dobrogei. În pofida sonorităţii turceşti se pare că are origine bulgară (limbă în care înseamnă stâncă), iar termenul este un regionalism utilizat doar în Dobrogea.

Mărţişoare zodiacale, în stil ici-colo

Ştiţi foarte bine ce reprezintă de obicei chestiile acelea mici, simpatice şi dătătoare de dureri de cap pentru bărbaţi, numite mărţişoare: flori, plante, animăluţe, zodii, potcoave, inimioare şi alte chestii mai mult sau mai puţin simbolice. Paleta de opţiuni nu e foarte largă, să recunoaştem, şi e indicat să ţii minte de la un an la altul ce mărţişoare ai dat, doar-doar reuşeşti să nu oferi cinci ani la rând doar potcoave zâmbăreţe, sau ceva de același gen. Aşa se face că după ce în anii trecuţi am postat ca mărţişoare online flori de Himalaya culese (cu camera foto) de prin Sikkim sau m-am jucat de-a Flower Man, adică insul acela care se plimbă pe lacul Dal din Kashmirul indian cu o barcă plină de flori, anul acesta m-am văzut obligat să încerc şi altceva decât mărţişoare florale. Şi am decis să dăruiesc mărţişoare cu zodii; însă nu oricare zodii, ci zodii din zodiacul asiatic, ilustrate cu imagini ale unor vietăţi cu care m-am întâlnit personal, ici-colo. Va să zică anul acesta vă ofer mărţişoare zodiacale pe alese, ladies! În stil ici-colo, fireşte...

Ici-colo prin Sikkimul de vest. Şi despre absolut memorabila întâlnire cu uriaşul Kangchendzonga. (1)

Taman astăzi este anul nou după calendarul tibetan şi chinezesc - anul oii de lemn, aşa că nici că se putea să marchez mai bine această zi decât scriind chiar despre nişte locuri în care azi se sărbătoreşte prima zi din an; şi pentru că încă mai am datorii faţă de destule locuri prin care am călătorit (adică am trecut prin ele ca gâsca prin apă, fără să scriu nimic despre ele), am răscolit puţin prin tolba cu amintiri ici-colo şi am scos din ea câteva despre Sikkim: un mic dar fermecător stătuleţ indian cocoţat pe înălţimile sectorului estic al Munţilor Himalaya, care şi-a păstrat cu grijă vestigiile trecutului său de mic regat tibetan. Aşa că această poveste va fi despre ultima parte a călătoriei mele prin Sikkim, în care am bănănăit câteva zile prin locuri de care sigur nu aţi auzit, aflate undeva pe la graniţa răsăriteană a Nepalului cu Tibetul; şi despre absolut memorabila întâlnire cu uriaşul Kangchendzonga, fireşte.

Brugge: ce mai lipsea în oraşul ideal al Belgiei. Ia să văd, ghiceşti ce?

Oraşul ideal, spunea despre Brugge un amic cu care discutam recent despre atracţiile Flandrei. Are tot ce poţi găsi în Belgia, însă în cantităţi uriaşe, am adăugat eu. Oraşul de basm, bijuteria medievală a Belgiei sau oraşul-spectacol, s-ar mai putea spune despre acelaşi Brugge sau Bruges, capitala provinciei belgiene West-Vlaanderen, Flandra de vest. Căruia părea că îi mai lipseşte exact un singur lucru pentru a fi, într-adevăr, oraşul ideal pentru turişti. Dar se va rezolva şi asta, cât de curând. Ştii la ce mă refer, da?

Portretul unui mare maestru tibetan: Chögyal Namkhai Norbu Rinpoche

Dacă mi-ar fi spus cineva acum câţiva ani că astăzi voi povesti despre un mare maestru tibetan aș fi fost, în cel mai bun caz, foarte mirat. La începutul anului 2009 nu auzisem decât zvonuri neclare despre uluitorii maeștri buddhiști veniţi de pe înălţimile Tibetului, iar primul meu contact concret cu lumea lor și cu poveștile lor incredibile a fost doar spre finalul lui 2009, în Dharamshala. Apoi în 2010, după întoarcerea din Tibet, am aflat de pe Internet despre Namkhai Norbu Rinpoche, unul dintre cei mai respectaţi maeștri tibetani ai lumii și singurul mare maestru tibetan care vine în fiecare an în România. În 2011 am participat prima dată la o retragere ţinută de el, devenind și eu unul dintre discipolii săi. Iar de atunci am mai mers, tot în România, la încă trei retrageri conduse de Namkhai Norbu, astfel că am putut afla tot mai multe despre acest maestru, pe care vă spun sincer că mă simt foarte norocos să-l pot numi azi maestrul meu. Așa că mă tot întrebam, fără nicio urmă de mândrie nelalocul ei, din moment ce am spus atâtea povești despre Tibet, aș putea oare să nu povestesc tocmai despre el?

Gent: orașul spânzuraţilor (2)

Rămăsesem dator să povestesc cum de-a ajuns funia de spânzurătoare pe post de simbol turistic al orașului flamand Gent, și de ce au localnicii din Gent o mică, dar persistentă obsesie pentru chestiile spânzurate: berea spânzurată, restaurantul cu pulpe de porc spânzurate de tavan ori defilarea sărbătorească a orășenilor purtând câte un ștreang la gât. Așa că iată-mă din nou pe meterezele blogului, pornind vitejește să-mi achit datoriile din Gent…

Ici-colo prin Himalaya, Tibet și Nepal. Mică icicolopedie explicativă.

De nu ar fi, nu s-ar povesti, zic basmele noastre. Dar a fost, deci este și una-alta de povestit, iar lucrurile s-au întâmplat cam așa: „Am fost definitiv cucerit de forţa de atracţie magică exercitată de Himalaya. Frumuseţea masivului muntos gigantic, întinderea nesfârșită a ţinutului, locuitorii exotici ai Indiei - toate acestea au făcut o impresie indescriptibilă asupra mea. Au trecut mulţi ani de atunci, dar nu m-am mai putut desprinde sufletește de Asia.”

Din nou despre Nagaland, ţara vânătorilor de capete

O călătorie făcută cum se cuvine începe mult înainte de plecare și se termină mult după sosire, se zice; doar dacă se termină, firește. Așa pare să fie și călătoria mea în Nagaland, ţara vânătorilor de capete; de ce? o să vă povestesc pe îndelete în rândurile următoare.